„Și în România poți trăi decent, dacă vrei să muncești”

Mona Daniela Grigore are 45 de ani, un soț și un fiu de 8 ani, pe care îi iubește ”enorm”. Este o femeie micuță la trup, dar cu o mare forță interioară, care crede că în România poți să ai succes dacă muncești și te străduiești suficient. ”Dacă vrei să muncești și ai un pic de creier, nu cine știe ce școlit, ca să-ți poți încropi o mini afacere de familie, poți trăi din asta mai mult decât decent,” spune Mona, care s-a lansat de câțiva ani într-o afacere de familie cu servicii de înfrumusețare la domiciliu.

Eperiența în străinătate o recomandă, pentru că Mona a trăit și lucrat timp de 9 ani pe vase de croazieră, în cea mai mare companie de cruising de pe glob: Carnival Corporation – Princess Cruises. Viața și munca ei sunt o aventură cu realizări și bucurii, dar și cu mari sacrificii, despre care am rugat-o să ne povestească:

„Pe la 20 de ani m-a prins și pe mine mirajul Occidentului, am vrut să muncesc acolo, să am bani, să cumpăr o casă…”, își amintește ea. Pe-atunci se organizau interviuri pentru joburi pe vase de croazieră. Mona avea pregătire de ospătar, știa engleza și a primit postul. Primul dintre ele a fost și primul ei șoc. Avea 20 de ani, pleca singură de-acasă cu avionul la Honolulu, unde era îmbarcarea pe vas, undeva spre Caraibe sau Aruba. „Tata a fost colonel în armată, era foarte strict, avea reguli drastice, dar a plâns când am plecat prima oară, i-a fost foarte greu, deși nu voia s-o arate”, își amintește ea. „Și eu am fost șocată când am ajuns acolo, pentru că în prima noapte am fost cazați laolaltă, femei și bărbați. Până la urmă totul a fost ok, dar totul era nou si dificil.”

9 ani pe vas

„Am lucrat în restaurant, întâi ca asistent de ospătar, apoi ca ospătar. Am promovat destul de repede, ceea mi-am și dorit, pentru că acolo sunt de fapt banii. Dar mi-a fost și foarte greu. Trebuia să car niște tăvi foarte grele cu 12 main course-uri, adică 12 farfurii cu tot cu capace, care se fac așa, ca niște turnuri. Pe o tavă încap 2 farfurii mari cu capac – știi cum e la americani, totul trebuie să fie mare și grandios. Deasupra lor, câte alte 6. Se formează un turn imens, care depășește înălțimea mea și pe care trebuie să-l cari în față, pe bazin, cam 200 de metri. Munceam 11 ore pe zi, am ajuns să am probleme la coloană, cu vertebre afectate. Așa că după 7 ani m-am transferat la salonul de SPA de pe vas, unde jobul e total diferit de restaurant. Am făcut traininguri, întâi am lucrat la recepție, apoi la tratamente diverse, de relaxare și răsfăț, cu pietre vulcanice, alge, mixuri.”

Problemele la coloană și efortul de separare de cei dragi rămași în țară au însemnat însă mari sacrificii. Ar fi putut renunța, dar erau banii. „Mulți, e adevărat, dar am și cheltuit în același ritm. Și mai era atracția mării. Vezi tu, marinăria asta îți intră în sânge. Odată ce ești marinar, ești toată viața. Când m-am lăsat și am venit acasă, vreo 3-4 ani mi-a fost dor de mare, voiam să fiu și cu ai mei, sufletul mă trăgea în ambele părți.”

În 2009, Mona a renunțat la jobul pe vas și s-a căsătorit cu iubitul ei de la 17 ani, care i-a fost alături în toată această perioadă. „Era supărat că plec, dar puțini bărbați sunt ca el – a considerat că e bine să fac ce mă face pe mine fericită. Iar eu mă gândeam că e și pentru binele nostru. Și el a muncit aici, e manager de restaurant. Dar sacrificiul a fost foarte mare, pentru amândoi. Am născut la 35-36 de ani, când în tot acest timp aș fi putut avea 2-3 copii, cum aș fi vrut.”

„Am văzut lumea”

Munca pe vase de croazieră a însemnat sacrificii, dar i-a adus și mari beneficii. Unul dintre ele este faptul că a putut călători: „Am văzut lumea și locuri extraordinare, pe care n-aș fi putut altfel, nici cu 1 milion de dolari. Știi, locuri despre care credeam că există doar în cărți sau vorbe, Patagonia, Machu Picchu, am avut experiențe pe care niciun câștig financiar nu le poate egala. Și am învățat geografie”, râde ea.

“Celălalt beneficiu important este educația. Ce am învățat acolo m-a educat. Eu sunt genul de om super perfecționist și corect și datorită muncii pe care am primit-o în acest timp. N-aș fi realizat altfel cât de important e să arunci o hârtie unde trebuie. Sau un muc de țigară. Pe vas, dacă arunci o hârtie la sticlă stai o zi la incinerator și sortezi gunoaie. Te pedepsesc dacă nu zici bună ziua, dacă nu ești cuviincios și nu respecți regulamentul întocmai. Eu oricum cred că omul se educă prin pedepse, nu prin vorbe. Și acum stau cu hârtia în buzunar 5 km până găsesc un coș. Am învățat cum să mă port – always smile, be polite! Am făcut cursuri de pompieri în Alaska, plătite de companie. Cu costum de pompieri și tuburi în spate, ca la carte. Am urmat cursuri de supraviețuire, ca toată lumea care lucrează pe vas. Și am învățat să mă descurc în orice situație. Cea mai mare furtună prin care am trecut a fost în America de Sud, la Cape Horn, unde sunt printre cele mai mari furtuni din lume. De obicei vasele de croazieră reușesc să le ocolească, au gps, dispozitive de atenționare, dar s-a întâmplat să fim prinși între două furtuni mari. Vasul avea 15-16 etaje, eu eram la etajul 15, unde era o linie de bufet. Am văzut valul venind, era înalt cât vasul. Americanii erau la masă, mesele sunt priponite în pardoseală, cu piroane. Pasagerii, cu o mână pe farfurie și cu cealaltă prinsă de masă, așteaptă să lovească valul și continuă să mănânce. Când a izbit valul, unul a zburat de pe scaun și s-a lovit la cap, a început să-i țâșnească sângele. Am luat un prosop și am presat pe rană, i-am oprit sângerarea. La o altă furtună, am scăpat tava cu 12 main course-uri. E șocant și frumos. A fost o experiență unică.”

Întoarcerea acasă

În 2015, Mona a deschis aici un salon de beauty, pentru că avea banii și know how-ul. „Aveam buget pentru asta, un restaurant era peste puterile mele financiare. M-am gândit la servicii de calitate în domeniul de frumusețe: coafor, tatuaj sprâncene, microblading, mani pedi, cosmetică, gene etc.” După un an, a fost nevoită să-l închidă.

De ce n-a mers? „Pentru că oamenii bine pregătiți rămân cu greu să lucreze undeva, dacă nu e salonul lor. Am vrut să angajez un băiat bun la păr, dar n-a vrut să se stea, a zis că el câștigă mai bine din colaborări. Și așa sunt toți. Dacă sunt buni, preferă colaborarea. Dar dacă lucrezi doar cu colaboratori, pierzi clienți. Eu am pregătire în cosmetică, am făcut și școala de coafură ca să suplinesc eventuale lipsuri. Făceam de toate, aveam și un copil mic, am slăbit 9 kg într-un an, ajunsesem la 43 de kg. Și am decis să-l închid. Nu am avut o echipă bună și, în general, lumea se confruntă peste tot cu această problemă.

Apoi m-am gândit – de ce să nu fac eu această afacere cu punct de lucru mobil? Nu mai plătesc salarii, nici chirie. Reduc costurile foarte mult, investesc în produse de calitate. Și îți aduc ce specialist vrei, la domiciliu, în funcție de ocazie și buget: stilist, make-up artist, cosmetică, extensii gene. La tratamentele faciale este esențial să ai produse bune. Le faci acasă la client, lumea e mai lejeră, mai relaxată. Am trolere speciale pentru toată aparatura, nu refolosesc nimic, ceara se aruncă. Am cele mai performante produse. La început a fost mai greu, lumea era reticentă, dar m-a salvat reclama pe care mi-au făcut-o clientele, vorbind despre mine și servicii. Totul s-a ramificat rapid.

În România, dacă vrei să muncești și ai un pic de creier, nu cine știe ce școlit, să-ți încropești o mini afacere de familie, poți trăi din asta mai mult decât decent.

Eu nu mă așteptam să meargă, dar a mers foarte bine! Anul trecut, în afară de perioada aceea de restricții totale, în rest a fost ok. Am cliente de ani de zile care mă cunosc bine și știu că nu lucrez decât cu mască și mănuși. Nu am făcut covid nici eu și nici altcineva din familie și suntem foarte atenți să ne ferim pe noi și pe ceilalți.

Dacă vrei să realizezi ceva cu adevărat, poți și în țara ta. Dacă faci lucru de calitate. Eu m-am dedicat trup și suflet acestei activități. Afacerile de familie sunt cele mai sigure, pentru că cine le deține își dă tot interesul să meargă bine.

Am cunoscut sute de români în SUA, din toate categoriile sociale. Acei oameni, chiar dacă aveau o situație financiară fabuloasă, când vorbeau despre România aveau ochii în lacrimi. Fără excepție! Nu am reușit să-mi explic sentimentul, dar n-am vrut să-l încerc. Știi cum se zice, fie pâinea cât de rea, tot mai bine în țara ta! Și în România te descurci bine, dacă vrei!

În SUA, ca și în oricare altă țară, nu umblă câinii cu covrigi în coadă și tot nu ești de al locului! Acolo, ca și în oricare altă țară, e bine să mergi să muncești, să te perfecționezi, să câștigi cum nu poți câștiga aici, marea realizare și adevărata provocare fiind să te întorci în țară și să pui în aplicare ce ai învățat, că înveți multe!

Eu consider că am reușit să mă dezvolt atât cât am dorit. Pandemia mi-a pus “frână”, dar nu m-a îngenunchiat.

Ce-mi doresc cel mai mult? Aș vrea să mă extind un pic. Am foarte multe cereri, în special pe masaj, și acesta este un domeniu pe care aș vrea să-l includ în afacere. Dar în perioada asta e nevoie de precauție. Când trimiți pe cineva în casa altcuiva îți asumi o responsabilitate foarte mare. E și motivul pentru care nișa asta nu s-a dezvoltat încă suficient. În străinătate, serviciile de beauty la domiciliu sunt afaceri de millioane de dolari. Aștept ca și la noi femeile să înțeleagă conceptul și faptul că aceste servicii aduse acasă sunt mai comode și mai avantajoase, pentru toată lumea.”

Pe Mona Daniela Grigore o găsiți aici sau pe pagina de facebook.

 

 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.