Fiecare membru adult al unei familii are nevoie să-și cunoască dramele familiei lui, pierderile strămoşilor, pentru a nu mai păstra în subconștientul lui toate aceste drame si a nu le duce mai departe, pentru a crește copii sănătoși, echilibrați fizic și emoțional.
Teorii de ultimă oră susțin că sursa bolilor se află în istoria emoțională – nu doar a noastră, ci și a familiei, în traumele părinților sau bunicilor; să le găsim, conștientizăm și „ardem”, pentru a evita să le transmitem mai departe, generației următoare. Psihologul Cristiana Alexandra Levițchi, despre cazurile când părinții își proiectează pierderile sau eșecurile asupra copiilor și cum putem folosi istoria genealogică pentru a ne menține sănătoși.
Se spune adesea că un copil este „simptomul familiei”, prin asocierea „familiei” cu o „boală”. Să vedem cum se întâmplă ca familia să marcheze negativ destinul copilului, folosindu-l inconștient ca „substitut”, „împlinire” a unor idealuri sau „cadou”.
Copilul „de substituție”
A iubi un copil înseamnă a-l aduce pe lume pentru el însuşi, nu pentru a fi sprijin la bătrâneţe, după cum afirmă conştient mulţi părinţi toxici. Adevărul este că foarte mulţi copii vin pe lume pentru a înlocui ceva sau pe cineva sau vin pentru că „trebuie”, că „aşa spune gura lumii, biserica sau popa, că aşa e orânduiala” şi alte asemenea „argumente”. Aceşti copii poartă numele de copii de înlocuire sau substituţie.
Unii înlocuiesc un membru de familie pierdut (mamă, tată, bunică, copil), alţii – pierderea unei slujbe, a unei iluzii, unui vis, a unei case. Practic orice poate fi înlocuit cu un copil. Foarte des văd în terapie date care se repetă. Un copil s-a născut în iunie şi tot în iunie anul trecut a murit o bunică, o mamă, familia a pierdut un bun material sau spiritual. O pierdere a unei sarcini implică mai mult decât o înmormântare fizică, mai ales dacă este vorba de un embrion, pe care este mult mai dificil de a-l materializa. Unii părinţi sunt perfect conştienţi de pierderea suferită şi vor s-o înlocuiască conştient, însă alţii nu conştientizează deloc dorinţa de înlocuire. Foarte des, dacă timpul scurs între naşterea copilului şi pierdere este foarte mic (câteva luni) înlocuirea este clară, indiferent dacă familia realizează sau nu.
După pierderea unui copil, anxietatea din familie creşte şi familia este destabilizată pentru o vreme. Este adevărat că există o mare diferenţă între o sarcină pierdută în primele luni de sarcină şi pierderile sarcinii după cinci luni de sarcină. Sunt cazuri când un copil chiar se naşte la cinci luni şi supravieţuieşte (statistic mai mult fetiţele decât băieţii). Cu atât mai mult o sarcină pierdută după cinci luni constituie o traumă mai mare decât o pierdere în luna a doua de sarcină. Chiar şi travaliul de doliu se manifestă mai concret, la sarcinile pierdute la vârste mari decât la vârste mici pentru simplu motiv că femeia şi bărbatul respectiv se raportau deja la un copil, nu la un embrion. Din păcate, familia are tendinţa de a trece repede peste acest doliu şi de a nu îl ţine, fugind de durere, preocupată să uite repede pierderea. Dacă după puţină vreme se naşte un alt copil, acest copil nou născut, va prelua „fantoma” celui pierdut, cea din urmă trecând în psihicul copilului prezent.
Când boala copilului e doliul netrăit al familiei
La spital vin multe persoane destul de anxioase cu copii mici, foarte preocupate la boala copilului lor, care rareori este gravă. Când fac anamneza şi întreb de sarcini pierdute sau dolii în familie, multe spun: „da, a decedat acum şase luni bunicul sau am pierdut o sarcină însă am trecut repede peste şi acum ne bucurăm de copilul acesta”. Culmea este că această trecere „peste” aşa de rapidă face ca acel copil să fie bolnav şi ca părinţii să se îngrijoreze la orice semn de boală a copilului. Când o familie nu îşi trăieşte pierderile, devine foarte vulnerabilă la orice semn care reaminteşte de pierderea din trecut. Familia va face din ţânţar armăsar la orice mic semn de boală a copilului, deoarece are teamă de pierderea din trecut, o pierdere pe care nu au trăit-o. Simptomele copilului nu arată uneori decât doliile netrăite ale familiei. Din păcate tocmai această anxietate puternică a unuia dintre părinţi sau a ambilor, îl face pe copilul supravieţuitor să fie bolnav. Dacă mama şi-ar trăi doliul la modul autentic şi profund, copilul ar fi mult mai sănătos. Altfel, el este dublu împovărat, de spectrul copilului mort şi de durerea părinţilor săi.
Copilul „ideal”
Unii părinţi fac greşeala de a da copilului de înlocuire şi numele celui decedat (fie el părinte, bunic, copil mort). Acest lucru afectează dublu destinul acelui copil. Acel copil este “condamnat” să îndeplinească destinul strămoşului respectiv, destin poate frumos şi bun însă care poate nu i se potriveşte. Cunosc multe cazuri în care persoanele au preluat destinul de familie al unei rude al cărei nume îl poartă, destin nu tocmai bun pe anumite paliere de viaţă. O să spuneţi poate că nici un om nu are destinul perfect pe toate palierele de viaţă. Da desigur, nu suntem perfecţi şi nu avem o viaţă perfectă, însă este important să nu încărcăm destinul copiilor noştri. Este de ajuns că inconştient vărsăm în psihicul lor diverse proiecţii, dorinţe, proiecte, pe care noi ca adulţi nu le–am îndeplinit, dorind ca acel copil să le realizeze pentru noi. Este de preferat să ne îndeplinim propriile dorinţe noi înşine, nu prin copiii noştri. Dacă părinţii şi-ar face doliul după cel decedat înainte, copilul care se naşte nu ar fi împovărat cu destinul celuilalt, însă tocmai pentru că părinţii îşi refuză doliul, copilul are rolul de a reface destinul celuilalt.
Pe de altă parte, foarte des părinţii au o fantezie a copilului „ideal” pe care o proiectează pe copilul prezent (vezi: injoncţiunea „nu fi tu însuţi, fii altcineva”). Dacă părinţii pierd un copil când acesta a împlinit 4, 6, 7, 12 ani şi nu îşi fac travaliul de doliu după acel copil, atunci toţi ceilalţi copii sau poate doar unul dintre ei va fi comparat inconştient cu cel decedat („dacă Ionel ar fi trăit, nu făcea ce faci tu, el ar fi fost un copil bun, tu eşti un copil rău”). Dorinţele părinţilor referitoare la noul copil se observă şi în plan fizic. Astfel unii părinţi îşi programează să aducă pe lume un copil care seamănă cu cel pierdut la trăsăturile feţei, la modul de comportare. Alţi părinţi care au pierdut o fată poate îşi doresc tot o fată şi copilul născut este un băiat. Revedeţi injoncţiunea „Nu fi tu însuţi, Fii altfel decât eşti, fii alt sex decât eşti”.
Copilul „cadou”
Sau copilul înlocuieşte o pierdere transgeneraţională: o femeie îi face cadou mamei un copil pentru a înlocui un copil pierdut de aceasta şi îl lasă ei să îl crească. Aparent acea mamă este iresponsabilă, însă de fapt ea face în aşa fel încât să fie iresponsabilă, pentru ca mama ei să îşi înlocuiască obiectul pierdut cu mulţi ani în urmă. Mă întreb câţi dintre copiii de astăzi cu părinţii plecaţi în Italia şi Spania şi crescuţi de bunici în România nu sunt copii de înlocuire pentru acei bunici? Nu contează durata în timp a venirii pe lume a acelui copil, ci încheierea sau nu a doliului după cel pierdut. Evident cu cât un copil vine mai devreme pe lume de la data pierderii, cu atât este fără dubii un copil de înlocuire. Dacă familia respectivă a pierdut mai multe sarcini până să aibă un copil, presiunea pe cel născut după câteva sarcini pierdute este şi mai mare. Studiile arată că aceşti copii se nasc prematur şi observaţiile mele clinice confirmă acest lucru.
Cazuri reale
- Fată şase ani şi şapte luni, se prezintă cu pareză de nerv facial. Aparenţa ei este băieţoasă (este tunsă ca un băiat), este nedezlipită de mamă la propriu şi mama de ea (anxietate de separare) şi neşcolarizată. Nu a fost dată niciodată la grădiniţă (sub pretextul mamei că nu “stă singură”). Mama doarme, desigur, cu ea în pat. Mai are două surori şi un frate mai mari ca ea. Înaintea ei, familia a mai avut un copil, un băiat care a decedat la un an şi jumătate căzând într-o oală cu lichid fierbinte. Desigur, mezina este copil de înlocuire pentru acel băiat.
- Fată de 11 ani are simptome psihosomatice (sindrom cefalalgic şi vărsături). Pe lângă alte cauze psihologice ale acestor simptome (pe care nu le voi descrie aici), aflu că mama a avut înainte de naşterea ei trei sarcini pierdute la doi, trei şi şase luni. Fata însăşi este născută la şapte luni. Din toate evenimentele petrecute în familie putem observa destul de clar rolul acestei fete în aceasta familie.
- Femeie, de 34 ani, psihologic şi biologic copil unic, a ajuns la terapie pentru probleme de cuplu. A avut două intervenţii pe uter, pentru fibroame uterine şi un copil. Bunica maternă, înainte de a o naşte pe mama ei a avut două sarcini pierdute. Fibroamele nepoatei la nivel psihologic pot fi simbolic chiar “sarcinile” bunicii. Posibil bunica nu şi-a trăit doliul după ele.
- Fată, trei ani şi două luni, cu epilepsie. Părinţii au născut-o fiind în străinătate în Spania, în lipsă de condiţii materiale (ambii nu aveau serviciu când mama era însărcinată). Acesta este un prim stres pentru făt – stresul părinţilor. Mama ei (s-o denumim Alina) este mezina familiei din patru fete, din care prima născută a murit la trei zile după naştere. Înaintea acestei fetiţe, Alina a avut trei avorturi. Astfel numărul de patru copii în total se repetă. Aflu că la doi ani, copilul a fost adus în România să locuiască la bunica maternă. Părinţii s-au întors în Spania. Această fetiţă de trei ani şi două luni poate fi un copil de înlocuire pentru sora şi fiica moartă, mai ales că (ne)întâmplător fata este adusă în România să o crească bunica. Inconştient mama ei spune “iată mamă, ţi-am readus-o pe prima născută”.
Este important ca familia care pierde un copil să trăiască doliul acelei pierderi, pentru că o asemenea lipsă de trăire poate avea repercusiuni tragice asupra copilului care se va naşte sau asupra vieţii membrilor familiei în general. Am întâlnit cupluri care s-au destrămat după o astfel de pierdere, deoarece nici unul din membrii familiei nu şi-a trăit doliul pierderii şi nici nu a comunicat cu restul familiei.
Cu familia la psihoterapeut
Schimbarea atitudinii şi comportamentului unui membru influenţează toată familia. Când părinţii solicită psihoterapia copilului consider că este nevoie de psihoterapia individuală a unuia dintre părinţi sau a ambilor, de cuplu şi de familie. Indiferent de câtă psihoterapie ar fi făcută cu un copil, copilul nu va avea şanse de „vindecare” deoarece părinţii nu îşi dau problemele proprii şi au tot interesul de a se centra pe problemele copilului în loc de problemele lor. Conştientizarea, responsabilizarea proprie a persoanelor dintr-o familie pentru ceea ce simt şi gândesc, este cel mai bun dar pe care îl pot face strămoşii pentru generaţiile viitoare. Prin psihoterapie se urmăreşte conştientizarea lipsei de graniţe şi trasarea lor prin analizarea conţinuturilor psihice, comportamentelor preluate de la strămoşi.
Fiecare membru adult al unei familii are nevoie să-și cunoască dramele familiei lui, pierderile strămoşilor, pentru a nu mai păstra în subconștientul lui toate aceste drame si a nu le duce mai departe atunci când formează un cuplu. Când formăm un cuplu, alegem inconștient o persoană asemănătoare ca problematică emoțională. Aceste informaţii au nevoie de a fi conştientizate pentru a nu mai influenţa generaţiile ce vin.
Mai multe pe aceeași temă găsiți în „Vorbe fără glas. Cum să facem față pierderilor, separărilor și violențelor din viața noastră”, de Cristiana Alexandra Levițchi și Clara Toma: www.sensart.ro/despre-iluzii-mituri-amagiri.html. Cartea a fost epuizată, dar din septembrie o puteți comanda în format electronic la adresa: crisalevitchi@sensart.ro
Pe Cristiana Alexandra Levițchi o găsiți pe: cristianaalexandralevitchi.wordpress.com, dezvoltare-personala.sensart.ro; articole: http://www.cafegradiva.ro/search/label/Cristiana%20Alexandra%20Levitchi; cărți – www.sensart.ro/despre-iluzii-mituri-amagiri.html
Foto: Shutterstock
- Cum recunoști un cuplu longeviv – 10 indicii - July 19, 2016
- Mamele de băieți – diferite de cele de fete? - July 18, 2016
- Bărbatul casnic – motiv de divorț? - July 18, 2016
Comments
1 Responses to “Sursa bolilor se află în istoria emoțională a familiei”
Un articol extraordinar. Mulțumesc.