Un experiment șocant realizat în urmă cu 40 de ani în subsolul Universității de Stanford continuă să uluiască lumea și să fie subiect de dezbateri pentru specialiști. Concluziile lui arată că ne adaptăm ușor la situații periculoase și le perpetuăm fără voie, chiar dacă ne amenință viața; că în societate ne asumăm rolul impus de alții și îl trăim până la capăt, ca și cum ar fi destinul nostru implacabil.
Psihologii îl învață la primele ore de curs despre teoriile comportamentale, vi-l descriu pe scurt:
Totul a început în urmă cu 40 de ani, la Stanford, cu un anunț de angajare: „Căutăm studenți bărbați pentru un studiu psihologic asupra vieții în arest. Se oferă 15 dolari pe zi, timp de 1-2 săptămâni”. S-au prezentat peste 70 de studenți, din care au fost aleși 24. Acestora li s-au atribuit aleator roluri de gardieni și deținuți într-o „închisoare” amenajată pentru experiment în subsolul uneia din clădirile Universității Stanford. Conducătorul experimentului era profesor de psihologie, Philip Zimbardo, 38 de ani. El a încurajat paznicii să gândească și să acționeze ca și cum ar fi angajați într-o închisoare adevărată. Le-a spus că deținuții nu pot fi abuzați fizic, dar că ar fi bine „să simtă că nu au niciun fel de putere” și că sunt „lipsiți de control”.
Experimentul a început pe 17 august 1971, dar niciunul din participanți nu avea idee asupra a ceea ce avea să urmeze. Timp de 6 zile, jumătate din ei au îndurat agresiuni și abuzuri de la colegii lor „gardieni”, aflați în poziție de putere. Au fost umiliți, forțați să se dezbrace la piele, privați de somn și obligați să folosească găleți de plastic drept vase de toaletă. Unii s-au revoltat, alții au căzut în depresie. Pe măsură ce situația devenea tot mai tensionată, cercetătorii o observau în liniște. Până când o studentă în vizită a fost șocată de ceea ce a văzut și a tras semnalul de alarmă.
„Ceea ce uimește și astăzi este faptul că acești tineri simpli au făcut lucruri îngrozitoare colegilor lor, doar pentru că puteau, pur și simplu”
Concluziile experimentului
„Ceea ce uimește și astăzi este faptul că acești tineri, simpli studenți, au făcut lucruri îngrozitoare colegilor lor, doar pentru că puteau, pur și simplu” (Zimbardo). Legat de problemele de etică ridicate de experiment, Zimbardo spune că acesta a fost făcut cu aprobarea Comitetului de cercetare de la Stanford, dar pe-atunci nimeni nu-și imagina că „gardienii” și-ar putea trata „prizonierii” atât de inuman. Experimentul a devenit ulterior subiectul a numeroase cărți, documentare și unui film de lung metraj. Experimentul s-a dovedit a fi un exemplu despre cum „oamenii buni” pot deveni „răi” în situații specifice și pot acționa violent și inuman. Extrapolând rezultatele la viața de fiecare zi, abuzurile din poziții de putere (socială, legală, administrative) pot fi privite într-o nouă perspectivă.
După 40 de ani
Experimentul este și astăzi sursă de analiză și introspecție chiar și pentru cei care au luat parte la el. Iată cum le-a schimbat viața și ce spun cei aflați în roluri cheie, după 40 de ani:
Superintendentul
Phil Zimbardo, profesor de psihologie la Stanford din 1968 până în 2007, când a ieșit la pensie
„Am pornit studiul cu ideea de a cerceta felul în care oamenii în poziție de subordine se adaptează situației și implicațiile puterii asupra comportamentului uman. Eram interesat de prizonieri, nu de gardieni. Așa am devenit superintendentul Închisorii de la Stanford. Asta mă gândeam că sunt, nu cercetător. Chiar și postura și mersul mi se schimbaseră – când intram în închisoare, mergeam cu mâinile la spate, ceea ce nu făceam niciodată în viață, cum merg generalii la inspecția trupelor!
„În urma experimentului, am devenit mai conștient de rolul poziției de putere din viața noastră”
După 4 zile, prizonierii, gărzile și personalul urmau să fie intervievați de unul dintre studenții neimplicați în studiu: Christina Maslach, proaspăt absolventă de doctorat. Christina privește cum gărzile aliniază prizonierii pentru toaleta de la ora 10. Cum ies, gardienii le pun pungi de hârtie pe cap, le leagă picioarele cu lanțuri și îi obligă să-și așeze palmele pe umărul vecinului, ca într-un lanț uman. Strigă la ei și îi înjură. Christina începe să plângă: „Nu pot să mă uit la asta”, îmi zice. „Este oribil ce le faceți acestor băieți. Cum nu-ți dai seama și nu-ți pasă de suferința lor?” Dar eu nu vedeam ce vede ea. Și brusc m-am simțit rușinat. Și am realizat că studiul cu închisoarea m-a transformat din cercetător – în administratorul închisorii. Avea dreptate. Trebuia să-l încheiem rapid.
În urma experimentului, am devenit mai conștient de rolul poziției de putere în viața noastră. De puterea mea, ca profesor. Am început să-mi încurajez studenții să-mi testeze autoritatea. Am devenit mai generos și mai deschis în urma acestei experiențe, cred că am reușit să fiu o persoană mai bună.”
Eroul
Christina Maslach, doctor în psihologie, profesor la UC- Berkeley. S-a căsătorit cu Zimbardo în 1972, astăzi cuplul locuiește în San Francisco.
La momentul experimentului, Christina era prietena lui Zimbardo, tocmai își terminase doctoratul și urma să plece la noul job.
„La început, Phil nu părea diferit. Nu mi-am dat seama de schimbare până când am coborât în subsol și am văzut teroarea. Am întâlnit un gardian ce părea drăguț și fermecător pe hol, apoi a intrat în închisoare și un moment mai târziu m-am gândit: „Doamne, ce se întâmplă aici? Priveam cum îi încolonează ca să meargă la toaletă și ce le fac, mi s-a făcut rău, fizic. Dar nimeni altcineva nu părea să aibă problema asta.”
La protestele Christinei, Zimbardo a încheiat experimentul. „Mă gândeam că, dacă ar fi continuat, ar fi devenit un om pe care nu îl mai cunoșteam, nu mai puteam să-l iubesc sau respect”, spune ea despre Zimbardo.
Oamenii îmi spun adesea – la conferințe sau la orele de curs – Doamne, ești o eroină! Cum e să fii erou? Pentru mine e surprinzătoare întrebarea, pentru că nu am simțit nimic eroic în reacția mea de-atunci. Am vrut doar să dau o mână de ajutor și să îmbunătățesc situația.”
Gardianul
Dave Eshelman, fiul unui profesor de inginerie la Stanford, era student la Chapman la vremea experimentului. A fost cel mai abuziv dintre gardieni. Astăzi conduce o afacere cu împrumuturi ipotecare la Saratoga.
Dave căuta ceva de lucru pentru vacanța de vară și așa a ajuns „gardian”: „Dacă printre prizonieri ar fi fost și unii pe care îi știam dinainte, nu aș fi putut să fac ceea ce am făcut atunci. Acolo am derulat un experiment propriu – cât de departe pot să merg și cât abuz pot suporta acești oameni înainte de a spune Stop!? Dar nu m-a oprit nimeni. Niciunul din ceilalți gardieni nu a spus – Nu cred că ar trebui să faci asta! Regret ceea ce am făcut atunci, dar pe termen lung, nu cred că a avut nimeni de suferit. Când nu te supraveghează nimeni și nu te oprește să faci ceva, conflictul escaladează. Te gândești – cu ce încununăm acțiunea de ieri? Cum facem ceva și mai șocant și revoltător?…”
Prizonierul
Richard Yacco a fost prizonierul care a instigat o revoltă împotriva condițiilor din temnița lui Zimbardo. A fost eliberat din ea și din studiu cu o zi mai devreme, după ce echipa de cercetători a observat la el semne de depresie. A lucrat o vreme ca producător de radio și televiziune, în prezent e profesor la un liceu din Oakland.
„Primul lucru care m-a șocat a fost privarea de somn. Ne trezeau după 4 ore de somn pentru exerciții fizice și abia mai târziu mi-am dat seama că nu dormeam mai mult de 4 ore pe noapte. Părinții mei veniți în vizită au devenit îngrijorați de felul cum arătam, mai ales mama. Le-am spus că nu ne lasă să dormim și să facem duș. Când am transmis echipei lui Zimbardo că vreau să ies din experiment, mi s-a spus că nu se poate. Atunci am realizat că mi-am luat un angajament pe care nu îl pot schimba. M-am făcut prizonier!
Joi seara m-au eliberat, spunându-mi că vor încheia experimentul a doua zi și că m-au scos din el cu o zi mai devreme pentru că se gândeau că nu mai rezist. Am fost surprins, pentru că nu-mi trecuse prin cap până atunci că sufeream o depresie ori ceva asemănător.
Dacă tu crezi că societatea ți-a dat un rol, atunci îți asumi și trăsăturile rolului? Te identifici cu personajul?
Ce mi s-a părut interesant în experiment este răspunsul la întrebarea: dacă tu crezi că societatea ți-a dat un rol, atunci îți asumi și trăsăturile rolului? Te identifici cu personajul? Îi trăiești viața?
Sunt profesor la un liceu de cartier din Oakland – copiii de-acolo nu au nevoie să participe la experimente ca să fie martorii unor lucruri oribile, acasă și în viața de de fiecare zi. Încercăm să-i sprijinim, să le oferim oportunități și șanse mai bune acestor copii, dar ei le resping. De ce abandonează cursurile? De ce vin nepregătiți la școală? Cred că un motiv important se află în concluziile experimentului cu închisoarea – pur și simplu copiii intră în rolul pe care societatea li-l oferă și îl trăiesc restul vieții.
Experimentul cu închisoarea de la Stanford mi-a lăsat amintirea unor experiențe pe care le folosesc și împărtășesc studenților mei. A fost o săptămână care și după 40 de ani are încă impact asupra societății și oamenilor interesați în studii comportamentale. Nu știi niciodată în ce te bagi până când momentul se dovedește a fi unul definitoriu, care îți marchează viața și schimbă destinul.”
Sursa: Stanford Alumni
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments