5,240

De 8 ani în Germania: „Vrem să ne întoarcem acasă”

După 8 ani în Germania, Grațiela Oancea și soțul ei au decis să se întoarcă acasă. Au plecat pentru confort financiar, se întorc pentru familie. „Banii nu sunt totul”, spune ea. „Vrem să ne întoarcem la copii și părinți, care au suferit destul de dorul nostru. Și noi, de al lor.”

Grațiela Oancea (stânga) cu soțul ei (centru), fiica și ginerele ei (dreapta)

Povestea mea începe în august 2011, când soțul meu, Cristian, pe-atunci iubit (astăzi soț), m-a întrebat dacă m-ar deranja ca el să plece o lună în Germania, să muncească. Acolo locuia deja, de vreo 2-3 ani, fratele lui. Era vorba să țină locul o lună unui cunoscut, care lucra într-o pizzerie și voia să plece în concediu. Am fost de acord. Pe vremea aia eu aveam un job bun și bine plătit, eram bucătar șef și supervizor la o firmă internațională de catering, în București, unde locuiam cu chirie, cu fiica mea, Alexandra. Când îl cunoscusem pe Cristian eram mamă singură de 6 ani și avusesem și perioade cu 2 joburi, pentru ca fiicei mele să nu-i lipsească nimic.

În 2011, fiica mea a intrat la Medicină, pe unul dintre locurile cu taxă, drept pentru care cheltuielile au crescut brusc, la fel și grijile mele. Mi-am dat seama că ne va fi greu cu ceea ce câștig și am început să mă gândesc la plecare. Eu mai fusesem la muncă în afară, în Israel și Italia, copila crescuse mai mult la bunici. Dar asta este altă poveste, încă dureroasă pentru mine. Gândul unei noi plecări îmi strângea inima. Dar, dacă asta însemna siguranță financiară privind educația și viitorul ei, eram hotărâtă să o fac.

Începuturile germane

Cristian a plecat în Germania, așa cum stabilisem. O lună s-au făcut două, apoi trei. În concediu m-am dus la el, să îl văd, locuia în Kassel, unde de-atunci locuim împreună. Mi-a plăcut mult: curat, civilizație, fără câini pe stradă. Nu mi-a plăcut clima, cu nori grei, apăsători, zile la rând, cu o tristețe pe care parcă puteai să o atingi în aer! M-am întors la București, de Revelion m-am dus din nou în Germania, de data asta la rudele lui, la frate și cumnată. M-au întrebat dacă aș fi dispusă să lucrez la Kassel, într-un restaurant italian. Iar eu am zis da.

Mi-a fost foarte greu să iau această decizie. Alexandra n-a fost la început de acord, a plâns, mi-a reproșat că vreau să o las iar singură… Dar ne-am gândit amândouă că avem nevoie de bani și am ales plecarea.

Pe 28 februarie eram în Kassel. A doua zi am fost cu cumnatul la Primărie, să mă ia în spațiu – lucru fără de care nu poți obține loc de muncă și drept de ședere în Germania. Pe-atunci era încă în vigoare dreptul limitat la muncă al românilor. Îl puteai obține doar dacă patronul cerea în mod expres să lucrezi pentru el, pe o perioadă determinată, dar nu mai mare de un an. În anul respectiv nu aveai voie să îți cauți alt loc de muncă – bun, rău, trebuia să rămâi pe cel în care erai angajat.

A fost ca un duș rece

După câteva zile am început lucrul la restaurantul italian. Faptul că nu cunoșteam boabă germană nu a fost o problemă, pentru că știu bine italiana, mare parte din personal și șefii fiind italieni. Dar mi-a fost foarte greu să schimb munca de la București, unde găseam cafeaua pe birou dimineața, cu cea de la Kassel, unde curățam cartofi, descărcam marfă și căram gunoiul. A fost așa, ca un duș rece. M-am gândit de multe ori că poate devenisem mândră și arogantă în poziția mea din România, iar Germania m-a adus cu picioarele pe pământ. Șeful bucătar țipa la mine, iar eu îmi înghițeam lacrimile, încercând să-mi amintesc dacă și eu am făcut la fel subalternii. Probabil că undeva greșisem și eu. La câteva zile după așa zisa angajare, după cum aveam să aflu, șeful mi-a dat să semnez o hârtie în germană, din care, evident, nu am înțeles nimic. Mi-a spus că totul e în regulă acum și că o s-o trimită la Primărie pentru a cere dreptul meu de muncă în restaurant.

Traducătoarea mă sfătuia să declar orice, chiar dacă nu e adevărat, că altfel mă deportează.

După vreo două săptămâni ne-am trezit cu poliția muncii, care căuta două femei – pe mine și pe fosta cumnată. Ea a scăpat, era plecată în pauză. Pe mine m-au luat într-o mașină. Nu înțelegeam nimic, mă sunau ai mei, polițista a urcat cu mine în spate și m-a lovit cu cotul în coaste, să închid telefonul. Erau îmbrăcați civil, nu știam cine sunt, dar le-am văzut pistolul la centură. M-au ținut 4 ore închisă într-o cameră, așteptând traducătorul. M-au interogat: de când sunt în Germania, de când lucrez la negru, etc. Traducătoarea mă sfătuia să declar orice, chiar dacă nu e adevărat, că altfel mă deportează. M-au pus să semnez un proces verbal, după care iubitul meu a putut să mă ia de acolo. Am fost în stare de șoc, cu frisoane, iar la câteva săptămâni am făcut psoriazis. Am stat în casă la cumnații mei până când a sosit permisul de muncă. Am fost amendată (și patronul la fel) pentru că el nu trimisese la timp actele.

Starea de normalitate

Din octombrie ne-am închiriat apartament și lucrurile au început să capete o normalitate. La muncă am avansat până în postul celui care la început țipa la mine. Mi-am câștigat respectul și prietenia colegilor și șefului, prin muncă. Multă muncă: 12-13 ore pe zi, inclusiv de Paște, Crăciun și Revelion. Fiica mea Alexandra a putut veni la noi în vacanțe, noi, ca toți românii de afară, abia așteptam vacanța ca să mergem acasă. Acasă într-o țară, pe care, de la an la an, am văzut-o tot mai gri. A trecut timpul, fiica mea a terminaat medicina, s-a căsătorit în 2017, a adus în familie un fiu și un ginere minunat, tot medic. Copiii nu au vrut să vină în Germania, unde nu le-a plăcut nimic – limba, oamenii, vremea. Au prieteni medici în Franța, care le-au oferit sprijin acolo, dar ei au decis că vor rămâne acasă. Asta nu înseamnă că nu se pot răzgândi și alege să-și facă vreo specializare „afară”. Sunt copii luptători, au mers la cursuri și au muncit, pe perioada facultății. Au decis să facă rezidențiatul în țară, iar noi am decis să le fim alături.

O parte importantă a misiunii mele de mamă s-a încheiat: puiul meu are de-acum direcția către viitorul ei, bine stabilită. Pentru mine a fost o onoare să o pot ajuta financiar și aș face-o din nou, dacă ar trebui să o iau de la capăt. Acum, partea mea este să fiu lângă ea, lângă ei doi, să îi susțin, să îi aștept cu o mâncare caldă și cu iubire, atunci când se întorc de la lupta cu boala și cu condițiile dificile din spitalele noastre.

O parte importantă a misiunii mele de mamă s-a încheiat: puiul meu are de-acum direcția către viitorul ei, bine stabilită.

Ne întoarcem și pentru părinți, că destul ne-au dus dorul și noi, lor. O parte din călătoria noastră prin viață se încheie anul acesta: capitolul Germania – căreia îi mulțumesc pentru adopție în toți acești ani, pentru amintirile frumoase (uitându-le pe cele neplăcute și tot greul), pentru corectitudinea lor și pentru felul în care ajută persoanele cu nevoi sociale sau medicale. De când am hotărât să ne întoarcem, parcă și vremea a devenit mai prietenoasă…

Da, am câștigat acolo mai bine decât am fi reușit în România. Am plecat pentru confort financiar, pentru a sta fără grija taxelor celor 6 ani de facultate și a tuturor celorlalte cheltuieli implicate. Dar banii nu sunt totul. Deși ne-a fost bine aici, nu ne simțim legați emoțional de această țară. Nu am făcut avere și nu îi cred pe cei care spun că se întorc în țară cu sume uriașe. Suntem încă tineri – soțul meu chiar mai tânăr decât mine – și intenționăm să muncim în continuare, în România. Vrem să deschidem ceva în domeniul gastronomic, pe care îl cunoaștem amândoi atât de bine.

Mihaela Doina Radulescu
follow me

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.