De ce mint părinții? Trust me, I`m a mother

E greu, sora mea! Și frate! E atât de greu, că de multe ori crezi că nu mai poți. Că îmbătrânești într-un an, până îi spargi turta, cât alții în doi, fără copii. Îți pierzi somnul, grija de sine, uneori serviciul și chiar partenerul de viață în încercarea de a fi un părinte bun. Și totuși, de ce nu-ți spune nimeni care e treaba cu copiii? De ce trebuie să afli asta numai din propria experiență?

de ce mint părinții

foto: pexels

Scria cineva la mine pe perete acum ceva timp că, dacă nu ar naște, „femeile ar fi lipsite de una dintre cele mai fascinante, plăcute, uimitoare, deosebite, emoționante trăiri din viața lor, aceea de a simți copilul crescând în pântece și ai da naștere”. Wow! (nu mai comentez greselile gramaticale, ca nu acesta este rostul articolului). Dar așa mi-am dat seama de câtă îndoctrinare avem parte, nu de la guvernanți și nu de la biserică! Ci de la propriile surate, care ori sunt ipocrite cronic ori drogate.

Maternitatea și nașterea, pasiunile mele

Hai să vă spun care e treaba cu maternitatea, în caz că ați uitat sau habar n-aveți, pentru că n-a fost cazul.

În primele 4 luni, vomiți. Nu toate însărcinatele vomită, dar multe au această fericire. O să ziceți – și ce-i cu asta!? Nimic. Ne mai auzim după ce vomiți o vreme.

După ce scapi de grețuri la propriu, începe să-ți crească vizibil burta. După emoțiile primelor zvâcniri de picior ale bebelușului, vine întinderea burții. Care crește și crește. Pielea se întinde să crape și uneori chiar crapă (chiar daca te cremuiești de 10 ori pe zi) și îți lasă urme – vergeturi rozalii și apoi albe, pentru restul vieții. La fel sânii, care uneori se dublează – vai ce bine că purtăm câteva luni un sutien mai mare, dar ce facem cu urmele alb-sidefii care ne rămân definitiv? Nimic, acestea sunt marca fericirii maternității.

În următoarele luni ai dureri de spate (uneori atroce), nu poți să te apleci, te miști greoi, nu poți să-ți legi șireturile și să-ți tragi fermoarul, începi să nu-ți mai controlezi în întregime corpul, ceea ce e ciudat și aproape invalidant, uneori. Activități simple, cum ar fi spălatul și îmbrăcatul devin dificil de înfăptuit. Uneori mănânci ca porcu` fără să te poți opri, alteori ai arsuri groaznice și nu poți mânca mai nimic. Ți se umflă gleznele și uneori și mâinile și fața, mori de cald vara și te deplasezi greu, în orice sezon. Nevoia la toaletă îți conduce viața, ca ceva imperios necesar și cu o frecvență pe care n-ai fi bănuit-o înainte.

Unele gravide au probleme și mai mari, nu le mai menționez, pentru că o să spuneți că ele sunt excepția. Dar toate fac analize de sânge, teste peste teste, inclusiv – văd că acum se practică – amniocenteză – introducerea unui ac de puncție, prin peretele abdominal și uterin, până în sacul amniotic, de unde se aspiră puțin lichid pentru analiză. Este emoționant și foarte plăcut. Ca și nașterea, de altfel.

Nașterea naturală este cel mai traumatizant eveniment fizic din viața unei femei. Mai ales prima naștere, când dilatarea cervixului (și a oaselor pelvisului) poate dura zeci de ore de travaliu. Când te transformi dintr-un om rațional, educat, decent, într-un animal disperat, care ar face orice să scape. De ce să scape? De durere! De chinuri, uneori de greața și voma care însoțesc contracțiile sau epidurala. De ruptura de perineu și coaserea de după. O lună de stat pe colac, până se vindecă. Și nici cu cezariană nu e mai vesel, nu mai intru în detalii.

Când ieși din maternitate și crezi că ai scăpat, greul de-abia începe. Uneori, obținerea laptelui matern se dovedește a fi o treabă complicată, care se lasă cu infecții la sân și febră mare. Alteori, febră are boțul de om, iar grija vă ține treji zi și noapte. Într-o lună ajungi ca un zombie, care a renunțat să mai mănânce, doar ca să doarmă măcar 2 ore, legat. Adormi în orice poziție în stilul iepurește, pregătită să prinzi suta de kilometri într-o secundă, la cel mai firav scâncet. Luni de zile.

Vizite? Filme? Prieteni? Vacanțe, relaxare? Uită de noțiunile astea o vreme, dacă vrei să-ți păstrezi mințile și bucuria de a fi părinte.

Nu vreau să sperii pe nimeni, dar de ce să transformăm această experiență, din cea mai provocatoare posibil, în cea mai „fascinantă, plăcută, uimitoare, deosebită și emoționantă trăire” din viața unei femei?

De ce mint părinții?

Problema e că nu toată lumea are copii, iar majoritatea celor care au, mint cu o seninătate dubioasă. Eu înțeleg că își iubesc copiii și și-ar da viața pentru ei, dar de ce să inducem lumea în eroare asupra nașterii și creșterii lor? M-am tot gândit și perpelit să aflu motivele și iată la ce concluzii am ajuns:

  1. Mint pentru că, printr-o stranie corelație cauză-efect, se gândesc că dacă spun ceva „negativ” despre calitatea lor de părinți, aceasta ar putea să le fie luată. Adică o justiție divină i-ar auzi și pedepsi. Ori evident că, odată părinte, nu mai vrei să renunți la această calitate, toată viața. Adică e greu să fii mamă sau tată (adesea 2 în 1), dar ar fi groaznic să nu mai fii deloc.
  2. Mint din mimetism și orgoliu. Pe principiul că dacă alții pot, adică noi de ce n-am putea? Cum să arătăm noi că suferim, când Popeștii și Ioneștii sunt mândri și fericiți că sunt părinți?
  3. Sunt sinceri, datorită îndoctrinării. Mama, bunica, rubedeniile, popa, babele din sat, toată lumea felicită proaspeții părinți. Bravo! Uite încă un cuplu care contribuie la perpetuarea speciei. Deci e de bine, cum să ne văicărim!? De asemenea, am observat că un îndemn puternic către înmulțire vine din partea bisericii, care încurajează familiile să aibă cât mai mulți copii. Iar femeile, cu cât mai religioase, cu atât mai euforice (autentic) în legătură maternitatea.
  4. Uită, pur și simplu. Este demonstrat medical că în organismul mamei, printre alte schimbări, se produc după naștere niște hormoni care o ajută să devină euforică și să uite prin ce a trecut. Natura a avut grijă și de acest aspect, ajutând femeia să repete periodic actul nașterii, fără teamă, chiar dacă a mai trecut prin el. De asemenea, oamenii au tendința de a reține mai degrabă momentele frumoase decât cele în care au suferit. De aceea părinții își amintesc mai degrabă primul zâmbet, primul cuvânt sau primul pas al copilului, momentele fericite, decât cele în care n-au dormit și s-au chinuit.
  5. Mint ca să vă susțină și să ridice moralul tuturor părinților. De ce să vă faceți griji inutil? Oricum o să vă descurcați cumva, au făcut-o milioane de oameni.
  6. Datorită puterii. Da, ați citit corect. Ambii părinți devin puternici social și moral și sunt luați mai în serios de societate ca persoane părinți, decât erau înainte de a-și asuma această obligație. Bărbații sunt văzuți mai bine profesional și considerați mai responsabili cu copii, decât fără. Puterea femeii este alta. Iar aici o să zăbovesc puțin, pentru că mi se pare o descoperire extraordinară.

Puterea femeii mame

Față de bărbați și de celelalte femei, femeia – mamă deține un secret: al nașterii. Este cea care a dat viață, care deține miracolul absolut al apariției vieții pe lume și poate face asta oricând dorește.

Este puternică, minunată, unică, „cea care știe” cum. Doar că habar n-are. E adevărat că e puternică, dar pentru că nu are alternativă. Maternitatea și nașterea trebuie depășite cumva, e o chestie de supraviețuire. Dar ea vrea să-și păstreze puterea și rangul, pretinzând că e cea care alege. Chiar dacă opțiunile sunt extrem de limitate, adică două: Mother or not. Spre deosebire de bărbați, care nu pot face asta.

Femeia mamă e cea care poate avea un copil și fără aprobarea tatălui acestuia. Este cheia vieții. Poate lua, singură, o decizie importantă de viață, inclusiv pentru partener. Nu-i așa că asta e emoționant și fascinant? Nu merită actul creației orice sacrificiu?

Doar că unele femei confundă fascinația puterii cu cea a maternității. Femeia mamă este pe locul unu, în toate civilizațiile lumii, înaintea oricărui bărbat și a tuturor celorlalte femei. Oamenii se închină pios în fața actului divin al nașterii – și deci a mamei. De aici își trag forța multe mame. În perioada sarcinii și nașterii, ele dețin „fabulosul” și n-au nici un chef să-l demistifice, lăsând creația pe seama unui uter artificial, de exemplu. Nu e cazul, tehnic vorbind, dar nici emoțional, pentru majoritatea oamenilor.

Precizez că nu toate femeile sunt străbătute de fiorul puterii maternității. Doar cele înțelepte, cu adevărat…

În loc de încheiere

Deși pare o pledoarie împotriva maternității și paternității, textul pledează pentru asumarea rolului de părinte, în perfectă cunoștință de cauză. Avem nevoie de copii, ei sunt lumina și scopul nostru în viață. Cei pentru care facem sacrificii, care ne bucură fiecare zi și prin care lăsăm lumii ce avem mai bun în noi. Sunt greu de făcut și crescut, dar merită efortul. Efort și bucurii adevărate, oneste, pe care le știu toți părinții. Trust me, I`m a mother.

Mihaela Doina Radulescu
follow me

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.