Am cunoscut-o pe Mazy citindu-i blogul. Și – ca atunci când citești o carte sau te uiți la un serial și după o vreme ai impresia că ești prieten bun cu personajele – mi s-a părut că o cunosc pe Mazy de-o viață. Am călătorit cu ea prin Asia, i-am admirat curajul de a fi pe cont propriu de la 28 de ani și dorința de a lua la 40 de ani totul de la capăt, căutările și realizările, ce visează să facă de-acum înainte. Diferența dintre carte și blog e că, dacă n-ai înțeles ceva sau vrei să afli continuarea, poți să întrebi autorul. Așa am făcut și eu, iar Mazy mi-a explicat cu răbdare…

Maria Andreea Mazilu s-a născut la Bușteni, „în coasta muntelui și marginea pădurii, un fel de Mowgli feminin modern”, cum spune ea. La vremea școlii a venit la București, iar la cea a facultății – a ales Dreptul, deși ar fi preferat Filologia. Acum are 43 de ani și conduce, de 15 ani, propriul birou de insolvență. Un domeniu greu, mai ales în România, unde de ani de zile totul pare încă la început iar legislația se schimbă de la o zi la alta. Ai spune că, ajunsă la apogeul carierei, Mazy e mulțumită să culeagă acum roadele muncii și experienței neîntrerupte. Dar ei i-ar fi plăcut să scrie, să fie jurnalist, să lucreze în radio sau televiziune. Scria undeva pe blog că la 18 ani a avut un job de colaborator la Radio România, de care s-a îndrăgostit la prima vedere. În schimb, a dat la Drept și și-a înființat un birou de insolvență. Am rugat-o să ne povestească despre alegeri în viață, experiențe, dragoste și drumuri inițiatice:

Studenta de la Drept (sau cum învățatul pe dinafară te omoară)

Pentru admiterea la facultate aveam de pregătit două materii: gramatică și istorie, iar la istorie examenul era grilă. Trebuia să știi detalii, gen informații nerelevante scrise între virgule sau în subsolul paginii, iar mie nu-mi plăcea istoria absolut deloc. Era un chin. Eram atât de chinuită de istorie, dar și dornică să iau examenul că toți pereții camerei erau tapetați cu cearșafuri de coli A4. Lipeam foile una sub alta, cu scoci. Scriam cu litere mari și colorat, informații pe care nu le puteam reține. Dimineața cum deschideam ochii dădeam de ele. Iar în cameră fiind, oriunde aș fi privit, n-aveam altă șansă decât să mi se lipească pe retină. Istoria îmi ocupase toată viața, cum aș fi putut să mai fac și altceva pe lângă toceală?

În mintea și experiența mea de viață de atunci (era după 1992) nu intra și posibilitatea de a merge la facultate și a avea în același timp un job (la radio – n.r), fie el și part time. Pur și simplu nu mi-a trecut prin cap. Casă și masă aveam de la mama și tata, ce știam pe vremea aia? Pe de altă parte, după ce-am început facultatea, am crezut că am lumea la picioare: nu avusesem până atunci o gașcă de prieteni, decât la Bușteni, în copilărie. Cu prietenii pe care mi i-am făcut în facultate am format o gașcă foarte faină. Într-un fel erau frații pe care nu-i avusesem niciodată. Aproape toți anii facultății i-am trăit într-o cooperativă cu ei. Doar doi eram din București, restul din alte orașe ale țării, unul din Bulgaria și puneam bani și mâncare la comun, fără vreo înțelegere prealabilă. Care avea, punea la bătaie ce avea. N-ajungea, completa cine putea. Așa s-au făcut excursii, așa ne-am distrat. Și petreceam aproape tot timpul împreună. Nu mă luam în serios decât în sesiuni, dar nici așa nu pocneam de concentrare.

Am revenit la scris după ce am terminat facultatea, când am început să profesez. Prima mea întâlnire cu tribunalul a fost o experiență caragialească. Toată atmosfera acelui loc (vechiul Palat al Justiției de pe malul Dâmboviței) impunător prin dimensiune și ar fi trebuit și ca autoritate, felul în care oamenii se comportau, erau de domeniul penibilului. Scenariu de film. Am scris atunci „Ochii scoși ai dreptății”, care mai târziu a fost publicat în revista Dlui. Dinescu, “Plai cu boi”.

Lichidarea de societăți, o meserie dură, de uzură (în România)

Chiar dacă nu asta a fost vocația mea, facultatea de Drept oferă șansa să fii ancorat în realitate. Lucru de care eu am avut nevoie pentru că eram foarte idealistă și lipsită de experiență. La puțin timp după ce am început să practic, am realizat că aproape prin orice facem ne lovim de chestiuni juridice, doar că nu știm  asta. Devenim conștienți când ajungem să plătim. Când avocatul ne prezintă consecințele, rămânem uimiți de ce a putut generat un gest banal și obișnuit.

Meseria de practician în insolvență (lichidator de societăți comerciale) este o meserie dură. Ce-nseamnă în esență? Practic, legea te împuternicește să preiei controlul afacerii cuiva, să cotrobăi prin trecutul ei, prilej cu care scoți la iveală tot felul de lucruri neplăcute, dacă nu necurate. Chiar dacă ai autoritate, întâmpini rezistență, ostilitate. De multe ori e vorba chiar de afaceri de familie în care oamenii au investit energie, speranțe și bani și aici intervine partea emoțională: când practic le iei oamenilor copilul pe care l-au crescut.

Partea frumoasă a meseriei include conducerea unor firme care funcționează. Te confrunți cu domenii diverse de activitate, ești pus să rezolvi probleme noi și asta e foarte incitant: te face să citești și să știi mai mult. Dar șansa de a-ți fi repartizată o societate vie, pe care să-ți poți exersa și dezvolta aptitudinile de manager este mică. Depinzi de judecător, iar la începuturile meseriei doar de el.

Primul onorariu, după mai bine de 1 an de muncă

Am ajuns la parte cea mai neplăcută a meseriei: deși este una liberală, posibilitățile de a-ți găsi clienți sunt restrânse prin lege la persoana judecătorului care îți repartizează lucrarea. Niciodată legea nu a stabilit criteriile de alegere ale unui lichidator și nu a altuia, așa că  favoritismele erau legea nescrisă a domeniului. După ce am devenit persoană fizică autorizată, ca să mă fac cunoscută, am trimis mii (nu exagerez!) de oferte la companii din București și m-am dus și la judecători cu un dosar de prezentare (care cuprindea cv-ul meu). Pe vremea aceea aveai acces liber la judecători, pentru că pe parcursul procedurii apăreau tot felul de probleme urgente, unele neacoperite de lege și aveai nevoie de încuviințarea sau sfatul lor. Primul onorariu l-am câștigat după 1 an și ceva de la înființare, apoi ajunsesem cam la  2000-3000 lei pe an. Dar partea mai puțin plăcută a meseriei se referă și la  finalitatea ei: în majoritatea situațiilor dispare, nu ren-aște. Sigur că, făcându-mi meseria serios, găsirea de soluții legale fără a fi contestate, acolo unde legea tace, mi-a conferit satisfacții. Dar ele nu se compară cu cele din domeniul artistic, creativ, de care am fost apropiată de mică.

Nu aparțineam niciunei găști

Cel mai greu lucru a fost să fac funcțional biroul de insolvență și să găsesc primii clienți. Domeniul era nou, eu la început de drum, concurența deloc loială și am avut de tras. Judecătorii nici nu mă băgau în seamă pe vremea aceea. Nu aparțineam niciunei găști. N-o să uit că într-o zi, m-am dus cu dosarul meu la unul dintre judecători. Era unul din judecătorii sindici arestați în urmă cu vreo 3 ani, cel care a-ncercat să sară gardul, când a venit poliția după el acasă.

Mi-au trebuit ani să-nțeleg de ce dacă îmi făceam bine treaba, îndeplineam corect procedura, eu aveam 4-5 dosare și alții aveau zeci.

Întâmplarea mea măruntă s-a petrecut cu 14 ani în urmă. El stătea la biroul său, cu spatele la ușă. Mi-am cerut scuze, i-am spus de ce am venit. Nici n-a întors capul, ceea ce m-a mirat pentru că-mi părea o persoană foarte volubilă, chiar prea sociabilă după cum râdea pe holurile tribunalului cu alți lichidatori. Când i-am întins dosarul, doar a-ntins mâna să-l ia și imediat l-a aruncat pe jos, chiar sub ochii mei.

Un alt lucru greu de învins a fost mentalitatea. Mi-au trebuit ani să-nțeleg de ce dacă îmi făceam bine treaba, îndeplineam corect procedura, eu aveam 4-5 dosare și alții aveau zeci. Sau de ce dacă  mă adresam unui judecător, abia mă băga în seamă, îmi vorbeau monosilabic, iar cu alții râdeau și stăteau la povești chiar în timpul serviciului lor de la registratură.

Revelația

Într-o zi, pedalând pe bicicleta mea ergonomică în timp ce mă uitam la tv, am văzut imaginea mea într-o oglindă imaginară: un bou trăgând la jug. Îmi îndeplinisem dorința de a fi pe cont propriu, aveam mica afacere, munceam peste 10 ore pe zi, eram obosită și ce mi se părea cel  mai rău – nu aveam nicio putere de control asupra vieții mele. Când ai afacerea ta, perspectiva din care te raportezi la lucruri se schimbă față de cea în care ești salariat. Trebuie să te implici în tot ce se-ntâmplă. Abia după vreo 5 ani de la înființare mi-am permis un angajat. Era student pentru că nu-mi permiteam altfel de salariu. Până atunci fusesem singură, deci eu centram, eu dădeam cu capul. Și din cauza sistemului care venea și atunci ca și acum cu tot felul de probleme neprevăzute, ajungeam să fiu mereu contra timp, să nu termin ce îmi propuneam și să nu am deloc timp liber. Dar deloc. Veniturile nu meritau sacrificiul. Ajunsesem la performanța de a-mi permite să plătesc o chirie, un salariat și un contabil. Însă sumele erau modeste. Spre exemplu, clădirea în care aveam biroul era veche (o fosta fabrică de textile), spațiul comun era aproape insalubru. Eu închiriasem o cameră care era curată, o întrețineam, dar și chiria era pe măsura condițiilor.

În acest context mi-a apărut ideea plecatului din țară. Vroiam să-mi trăiesc viața, să am timp și pentru mine, dar mai ales să am stabilitate și siguranță. Să nu mai fiu aruncată zilnic într-o centrifugă.

Cu Mazy, despre dragoste, bărbatul ideal și planuri încurcate de un amor cu final așteptat

Planuri încurcate de amor

 

 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.