Carlos L`Abbate a venit să trăiască la București, s-a adaptat aici și a învățat cum să fie fericit într-o țară din care locuitorii ei sunt disperați să plece. „Exteriorul îți poate aduce confort, dar nu te poate ajuta să fii fericit”, spune el. „Românii pleacă să își caute fericirea. Dar oriunde te-ai duce e ceva dificil și greu de depășit. Cineva care trăiește în cel mai frumos loc de pe pământ poate fi nefericit. Fericirea e ceva ce trebuie să găsești în tine însuți.”
M-am întâlnit cu Carlos la Seneca Anticafe, o cafenea non-convențională, unde ai acces nelimitat la bucătărie și rafturile de cărți. Și unde lui Carlos îi place foarte mult să-și petreacă timpul, citind sau lucrând. Se integrează perfect în zen-ul locului, cu muzica în surdină și liniștea complice, în care clienții vorbesc șoptit, degustând ceaiuri și fructe. Îmi mărturisește că e fericit că s-au înmulțit cafenelele în București în ultimii ani și că multe s-au schimbat în bine. Cum a ajuns un argentiniano-american să locuiască la București? Ce face în România, cum s-a adaptat? Ce crede despre oraș și locuitorii lui?… Ca trainer yoga, Carlos e obișnuit cu întrebările, chiar dacă ele sunt de obicei din alt registru. Răspunde și întrebărilor mele cu aceeași răbdare, iar eu îl provoc să înceapă cu… începutul.
Carlos L`Abbate s-a născut la Buenos Aires, de unde a plecat la 21 de ani într-o călătorie inițiatică. A văzut lumea, a călătorit mult, a citit mult, a studiat în India și Europa. S-a stabilit în California (Los Angeles, San Franscisco), care, timp de 20 de ani, i-a fost „acasă”. În SUA a făcut „de toate”, cum spune el. De la masaj (când nu știa boabă engleză), până la tehnician de scenă la o companie de teatru și balet, profesor la o școală elementară, a îngrijit copii fără familie și bătrâni în faze terminale etc. A citit de la vârste foarte tinere cărți care i-au marcat viața și care l-au îndemnat să-i caute sensul, în anii ce-au urmat. Așa a ajuns să studieze cu profesori-guru și să descopere înțelesurile profunde ale spiritualității și ale experiențelor de viață. Descrierea în detaliu a școlilor pe care le-a urmat și a profesorilor cu care a studiat o găsiți aici.
Unul dintre cursuri a fost la Viena, unde a locuit timp de 3 ani și de unde are amintiri foarte frumoase. Carlos, mare amator de muzică de operă, a mers la Opera din Viena, aproape zilnic, timp de 3 ani, la toate spectacolele. „Opera era parte din viața mea de-atunci. Cu o zi înainte de a pleca din Viena, m-am dus, ca de obicei, la Operă. Era un spectacol al unui autor englez, nu-mi amintesc numele. Știam că trebuie să-mi fac bagajele și că nu pot sta până la final. Nu voiam nici să ies din sală, dar nici nu puteam să stau. Când, în cele din urmă, m-am îndreptat spre ieșire, deschid ușa și aud vocea corului, cântând „Good byeeee!… Good bye!… – de 3 ori.” Carlos îmi povestește amuzat cât de șocat a fost atunci de potrivirea scenei cu propria realitate. Un moment minunat, de care își amintește peste ani. S-a întors anul trecut, cu soția lui, pentru a sărbători 10 ani de la căsătorie. Și când, bineînțeles, au fost și la Opera din Viena. „A fost un minunat cadou de aniversare”, spune el. De fapt, coincidențele sunt frecvente și parte din viața lui, cum aveam să aflu.
Întâlnirea cu destinul, la Istanbul
După aproape 20 de ani de SUA, a decis să se întoarcă la Buenos Aires. Dar, înainte de asta, și-a planificat o călătorie de 3 luni în Europa. Așa a ajuns într-o zi, acum 12 ani, la Istanbul, într-un bar local, cu câțiva prieteni. „Mă uitam pe fereastră și am văzut trecând o fată, despre care m-am gândit – Ce frumoasă e! 15 minute mai târziu, o văd că intră pe ușă, cu câțiva prieteni. Una dintre prietenele ei îl cunoștea pe unul dintre prietenii mei și așa am ajuns să fim prezentați cu toții. Eram fericit, călătoream, eram obosit, băusem vreo două beri și am încercat să vorbesc cu ea. Dar m-a ignorat complet, a fost foarte rece.” S-au văzut și în ziua următoare, apoi au fost cu grupul în Grecia, s-au cunoscut mai bine, dar apoi fiecare a luat-o pe drumul lui și părea că nu o să se mai vadă vreodată. Carlos spre Amsterdam, de unde urma să plece mai departe în Brazilia. „Când eram la Amsterdam, am sunat-o pe Alina, fără să știu dacă măcar își amintește de mine”, povestește el. A descoperit cu surprindere și plăcere că ea își amintea de el, foarte bine. „Ce ai spune dacă vin la București, să te văd?” „Da, vino!” a spus ea, veselă. Și Carlos a schimbat biletul de Brasilia cu cel de București. Restul e istorie.
A doua întâlnire cu destinul, la București
„Am venit la București pentru 10 zile minunate”, povestește el. „Cât am stat aici s-a întâmplat ceva ciudat. Trist, dar frumos, în același timp.” S-a întâmplat să moară bunica Alinei, dar nu acesta a fost lucrul frumos. Înmormântarea a avut loc în satul bunicilor, unde bunicul era preot și foarte iubit de săteni. Participând la ceremonie, Carlos a avut prilejul să cunoască toată familia Alinei („dar absolut toată familia”), să asculte slujba, să vadă obiceiurile, și chiar să pună umărul, la propriu, la transportarea sicriului – din biserică până la căruța care aștepta afară. Pe drumul spre groapă a început să ningă, iar Carlos nu mai văzuse zăpadă până atunci. Emoțiile au fost copleșitoare. „Nu mai trecusem prin ceva similar”, își amintește el. „Participam la o ceremonie uluitoare, atât de departe de țara mea. Afară ne aștepta o căruță cu un cal, pentru transportul sicriului. Pentru mine, era ca și cum fusesem brusc teleportat cu 2000 de ani în urmă. Foarte impresionant. Aceasta a fost intrarea mea în viața Alinei.”
Un oraș cenușiu și bătrân
După București, Carlos s-a întors la Buenos Aires, unde Alina l-a urmat 2 luni mai târziu. Planul lor era să stea împreună 3 ani la Buenos Aires, dar Alina a vrut să vină acasă după doar 9 luni. „Buenos Aires este minunat, dar imens”, spune Carlos. „Foarte aglomerat, nu e ușor să te adaptezi. Înmulțește cu 500 problemele din București și o să știi cum e la Buenos Aires”, îmi explică el. „Cu 500?” întreb eu, neîncrezătoare. „Da. Corupția, instabilitatea politică, inflația, protestele de stradă, nefericirea oamenilor. Dar și distracția. Totul, înmulțit cu 500.” Alina nu și-a găsit de lucru (e arhitect) și a vrut să se întoarcă acasă. Unde s-au întors împreună.
De-atunci au trecut aproape 10 ani. Îl întreb pe Carlos care a fost prima lui impresie despre București. „Un oraș cenușiu”, spune el. „Nu neapărat din cauza vremii, dar mai ales din cauza clădirilor. Mult gri. Acum s-au mai schimbat, arată mult mai bine. Îmi place să stau într-o cafenea liniștită și să citesc și să scriu, să studiez. Când am venit aici prima dată, nu erau cafenele. Erau cofetării, dar cafenele – nu. În 12 ani au apărut foarte multe, foarte frumoase.”
Cu fiul lui, David (8 ani), la lansarea cărții care îi este dedicată: ”To my son, David, with the hope that one day he will be interested in this kind of knowledge. All Knowledge is valuable, but without knowing who we really are, all is wasted.”
Energia Buenos Aires-ului este cea a unor copii sau tineri. O energie tânără, naivă, revoluționară, entuziastă. Energia Bucureștului este mai degrabă ca a bunicului…
Îl întreb ce impresie i-au făcut oamenii. „Oamenii sunt cam ca în Buenos Aires. Genul latin, blânzi, amabili, primitori. Dar și foarte diferiți. Energia Buenos Aires-ului este cea a unor copii sau tineri. O energie tânără, naivă, revoluționară, entuziastă. Nu este o energie adultă. Aici, energia este mai degrabă ca a bunicului. Energia Europei în general este mai grea, mai densă. Cu mai puțină pasiune și mai multă suferință. În țările din est mai ales, oamenii au suferit mai mult. În America e mai multă superficialitate în relații. Aici oamenii au o profunzime pe care n-o găsești în altă parte. Sunt mai reali, pentru că au suferit mai mult. Suferința e oribilă, dar acționează ca un purificator. Oamenii sunt mai maturi aici, datorită lipsurilor. Se mulțumesc cu mai puțin.
Deși acum e mult mai plăcut aici, decât cu 12 ani în urmă. Se întâmplă mai multe, se deschid mai multe. Ca yoga, de exemplu. În urmă cu 12 ani, toată lumea îmi spunea că yoga este un lucru rău. Și-acum sunt încă oameni sceptici, dar ușile s-au deschis pentru yoga. Yoga înflorește. La fel spiritualitatea și dorința de a descoperi mai mult. De ce se întâmplă asta? Motivul e simplu. Când au ieșit din comunism, oamenii au vrut să aibă mai multe. După ce au avut, și-au dat seama că sunt chiar mai stresați decât înainte. Mai îngrijorați de ce au și de ce n-au. Și își spun – ok, acum am ce mi-am dorit, dar nu sunt mai fericit, ci mai stresat și mai nefericit. Ceva le lipsește. Și caută răspunsul în spiritualitate și self-help.”
Același lucru s-a întâmplat și în SUA și Argentina, în anii 60 și 80. Acum e rândul nostru. Teoretic, yoga este despre sănătate și frumusețe pentru corp, minte și spirit. Pilates este pentru corp, puțin pentru minte și nimic pentru spirit. Până acum, Carlos a îmbinat trainingul de yoga și pilates în ceea ce a numit yogilates. „Dar acum fac o schimbare iar ceea ce fac voi numi Yoga of Presence. Vreau să păstrez partea spirituală, care pentru mine este de fapt cea fundamentală.”
Carlos și-a cuprins partea spirituală a învățăturilor lui într-o carte – About Presence, A Journey into Ourselves – pe care a publicat-o recent. În ea găsești tot ce a scris el pe blog, timp de 7 ani, dar și reflecții noi. „Mi-a plăcut foarte mult s-o scriu”, spune autorul. „Multe dintre note sunt rezultatul interacțiunilor pe care le-am avut la cursurile mele. Ceva ce s-a întâmplat sau ceva ce am citit și apoi am dezvoltat la clasă. Celelalte însemnări sunt răspunsuri la întrebările care mi-au fost puse. Ce întrebări? Oamenii de pretutindeni întreabă cam aceleași lucruri: De ce sufăr? Cum fac față acestei suferințe? Cum să fiu iubit/ă? Cine sunt? Care este rolul meu în viață? Ce este Dumnezeu?…” Sunt întrebări ale căror răspunsuri le găsiți în carte. Lui i-a luat toată viața să le găsească. Noi putem începe să le căutăm.
„Dacă vrei să afli cum scapi de suferință, citește această carte”, spune Carlos. „E important să înțelegem că viitorul nu există. Și nu există nici trecut. Că viața mea este acum, în acest moment. Momentul este viața noastră și cel mai important lucru pe care îl avem. Fericirea e în noi, și nu în afară.”
Viitorul nu există. Și nici trecutul. Viața este acum, în acest moment. Momentul este viața noastră și cel mai important lucru pe care îl avem.
Carlos L`Abbate a venit să trăiască la București, s-a adaptat aici și a învățat cum să fie fericit într-o țară din care locuitorii ei sunt disperați să plece. Îl întreb cum se întâmplă asta. „Exteriorul îți poate aduce confort, dar nu te poate ajuta să fii fericit”, îmi explică el. „Fericirea e ceva ce trebuie să găsești în tine însuți. Motivul pentru care românii pleacă de aici este pentru că își caută fericirea. Dar oriunde te-ai duce e ceva dificil și greu de depășit. Cineva poate trăi în cel mai frumos loc de pe pământ și poate fi nefericit. Pentru mine, fericirea înseamnă și pace. Fericirea nu e doar un moment bun, ci un sentiment de pace cu tine însuți, care nu vine din exterior.
Unul dintre autorii mei preferați este filosoful grec Epictet. Filosofia, spune el – adică spiritualitatea – nu depinde de exterior. Ceea ce înseamnă că starea ta sufletească, fericirea și pacea nu depind de ceea ce ți se întâmplă. Sau nu. Ci depind doar de tine.”
- Casa Dusita lansează Pelagos, noua senzație parfumată a verii - May 24, 2024
- Primark va deschide un magazin și la Cluj-Napoca - May 14, 2024
- Fără azil: capitolul neștiut din povestea Annei Frank - April 12, 2024
Comments