La Mammut Munchen, 100 km în 22 de ore, cu Maria Samoilă

Tot mai mulți oameni aleargă, fără să fie maratoniști profesioniști. Oameni ca mine și ca tine, cu joburi sedentare la calculator, se iau la întrecere cu limitele biologice și cu sine însuși, parcurgând, cât pot de repede, 30, 50 sau… 100 km! Anul acesta, dintre cele 2500 de persoane care au luat startul la Mammut Munchen, doar 624 i-au trecut linia de Finish. Printre ele, și Maria Samoilă, care a reușit să parcurgă 100 km în 22 ore, un record personal și o experiență uluitoare.

Mammut Munchen 2019

Mammutmarsch Munchen are loc în fiecare vară, la final de iulie, în Bavaria, pe un traseu alpin de vis: lacul Starnberg, Ammer See, Isartal, Mănăstirea Andechs. Ape, creste montane, peisaje care îți taie respirația. Dar nu doar panorama îți taie respirația, ci și ritmul susținut cu care trebuie să străbați zeci de kilometri cu diferențe de nivel, pe zi sau noapte, ploaie și uneori chiar zăpadă… E o încercare adevărată, pe care doar unii reușesc s-o depășească. Maria a mai încercat de două ori, a treia oară a fost cu noroc. Și cu multă ambiție și forță de a reuși. După ce anul trecut a reușit să alerge 42,195 km în 4 ore și 50 de minute (un alt record personal) la Maratonul Romantic (Fussen), câteva zile mai târziu s-a prezentat la Mammut Munchen 2018. Dar să o lăsăm pe Maria să povestească…

Mammut Munchen 2018, prima lecție

De ce competiții și încercări extreme? Nu știu, provocările mă relaxează și mă motivează. Un vârf, un maraton, un ultra. Mă ajută să fiu eu cu mine, să înțeleg unde îmi sunt limitele, din ce aluat sunt făcută. Mă ajută să mă pun în pielea altora, să înțeleg reacții și acțiuni, dar în primul rând învăț să mă cunosc pe mine.

În urmă cu un an, la sfârșitul lui Iulie, după un maraton superb (Maratonul Romantic – nr) într-o zonă de vis, m-am gândit să particip la o altă provocare: Mammutmarsch München 2018. Evenimentul era la o săptămână după maraton, eu nerefăcută complet și complet nepregătită pentru așa ceva. M-am așezat frumușel la start alături de alți 1700 de oameni de toate vârstele, formele și culorile. Dacă la maraton oamenii sunt sportivi, chiar dacă amatori – se vede pe ei.

Mammut Munchen

La Mammut startul a fost cumva ca un festival: atmosferă plină de adrenalină, rucsace mai mari sau mai mici, mame cu fiice, prietene, tați cu fii, familii, prieteni, oameni singuri (ca mine) au plecat în pas voios pe un traseu în buclă (de pe malul lacului Starnberg apoi în sudul Munchenului, spre lacurile Ammersee și Hershing), cu speranța că vor termina cei 100 km în maxim 24 de ore, la Stranberg.

La start, acum un an, deși cu destule emoții, eram plină de optimism. Abia terminasem 42 de km în alergare cu o săptămână înainte, sunt un om care merge mult pe jos, fără mari probleme. Deja mă vedeam la Finish. Am pornit destul de rapid, după 6 km m-am lipit de un grup care părea că are același ritm cu mine, undeva la 6,5-7 km/h. Am început să povestim, îndreptandu-ne spre primul punct de alimentare la km 17. Deja îmi simțeam șoldurile, era o durere surdă. Nu era ok. Nu făcusem nici 1/5 din traseu și corpul meu se plângea. Pauză scurtă, un unguent cu ibuprofen și dă-i mai departe.

Pe la km 26, într-o pădure cu drum forestier, hotărăsc să alerg puțin la vale, ca să schimb mișcarea. Calc pe o piatră care pleacă sub greutatea mea de la locul ei, îmi alunecă stângul și simt cum se întoarce genunchiul și o durere ascutita. Mă opresc, verific dacă e rupt, nu e. Dau cu unguent, pun o fașă elastică. După 5 minute pare a fi ok, continui. Grupul cu care eram deja se îndepărtase. Zic lasă că îi ajung din urmă la km 41-42, unde era punct de alimentare. Prost calcul. Durerea crește pe măsură ce trec kilometrii. Inconștient, încerc să protejez genunchiul cu probleme și las greutatea pe celălalt picior. Inevitabil apar dureri noi, șoldurile urlă, crema nu-și mai face efectul. Între km 34 si 38 merg și plâng, dar încerc să ajung pe picioarele mele la 40. Se și înnoptase, mergeam prin pădure. Cineva trece pe lângă mine, își dă seama că nu sunt ok, deja nu mai eram complet coerentă. Ajunge la o ambulanță și trimite sanitarii la mine. La un control scurt și la cererea mea să îmi împacheteze genunchiul profesional, dar să mă lase să continui, oamenii se uită cu milă la mine și mă-ntreabă ce aleg: să îmi petrec vara în spital sau să îmi văd de treabă, că Mammut e și la anul… Iau punga de gheață, sun acasă, vin ai mei să mă ia. Aceasta a fost aventura Mammut 2018. S-a lăsat cu 6 luni de pauză de alergare, dar din fericire, fără ligamente rupte.

Prin ianuarie anul acesta, încep să merg din nou, întâi 20 km, în februarie fac cu un grup 50 km, de data asta în bocanci. Totul merge ok, în afară de oboseala normală, nu am nici o altă problemă. Planul era să cresc distanța în fiecare lună, astfel încât în iunie să fiu undeva pe la 80 km de parcurs odată. Programul nu-mi mai permite să mă țin de plan. Apuc să alerg din când în când, încep să mă întorc de la serviciu pe jos, de cate ori am ocazia (8 km). E prea puțin.

În mai, un prieten îmi spune că s-a înscris la Megamarsch, un eveniment similar cu Mammut, doar că nu se merge în buclă, ci se pleacă din Munchen și se trec munții până la Mittenwald, la granița cu Austria. Mă hotărăsc să merg cu ei, fără gândul de a termina, măcar ca antrenament. De data asta, sunt ceva mai pregatită. Îmi iau încălțări de schimb, cu 2 numere mai mari, împotriva durerilor de tălpi și bășicilor. Picioarele „cresc” pe drum, datorită fluxului mai mare de sânge, iar gravitația nu le ajută să îl ducă înapoi pe tot.

Mă gândesc cum de m-am băgat în asta. Mă cert singură, îmi vine să mă așez pe marginea drumului și să nu mă mai mișc.

Plec cu grupul prietenului. Ei, la prima aventură, o iau la galop. Eu – ușurel, bătrânește, scot bețele de trekking și toc toc, dă-i înainte. Știam ce mă așteaptă, sunt atentă la orice semnal al corpului. Îi rog să nu mă aștepte, că eu am ritmul meu, undeva la 5,5 km/h. Pusesem plasturi antibășici peste tot pe unde există frecare mai mare între pantof și picior. La punctele de alimentare mă opresc, scot ciorapul și verific orice urmă de frecare. La km 25 simt ușor disconfort la tălpi (încep să doară); merg la sanitari, care îmi pun feșe sterile pe talpă și împachetează cu leucoplast. Loc era destul în pantof, durerea dispare. Tot acolo dau de grupul meu. Deja doi aveau bășici masive, calcă parcă pe ouă, dar merg până la km 40, unde ajungem la ora 23:00. De la km 40, rămân singură. Și începe ploaia. 3 grade Celsius, ploaie mocănească. Pun pelerina, pantalonii impermeabili. Sunt bine îmbrăcată, însă după 2 ore, din pantofii „impermeabili” țâșnește apa. Mă opresc și schimb încălțările și ciorapii, însă după încă o oră, udă din nou la picioare, încep să tremur. Trec de km 50. Până la km 56 ajung ca prin vis, știu doar că mergeam pe niște câmpuri în afara unor localități, prin noroi, urmând șirul de luminițe ale lanternelor frontale ale participanților din fața mea. Pe lângă mine trece la fiecare 10 minute o salvare, adună oamenii care se prăbușesc de hipotermie sau epuizare.

E noapte, frig, umed și parcă nu mai vezi capătul. Mă gândesc cum de m-am băgat în asta. Mă cert singură, îmi vine să mă așez pe marginea drumului și să nu mă mai mișc. Cum o fi pentru oamenii care nu pot alege să se oprească? Pentru cei care fug de război? Nu mă pot opri!
La km 56 nu e loc să te adăpostești, să schimbi tricou sau haine, să te usuci. Prind totuși un colț de umbrelă, îmi iau un iaurt. Lângă minem cineva cade din picioare, altcineva tremură clănțănind din dinți. Sanitarii nu apucă să acorde primul ajutor, sunt oameni cu hipotermie peste tot.
Ma așteaptă încă 45 de km, din care 10 sunt cu trecerea unui pas montan, unde deja ningea. Psihic, mi se pare de netrecut, deși după 30 minute de pauză și mâncare, parcă nu mai e așa de frig. Mă hotărăsc să mă opresc. Autobuzul care trebuia sa ne ducă spre oraș sau până la prima gara întarzia de o oră, niciun taxi nu ne lua de acolo. În 45 de minute ajunge soțul meu, înghesuim în mașină câți oameni putem lua și-mi iau rămas bun de la a doua încercare. Acasă, după baie, masaj, ceai cald, îmi dau seama că fizic sunt foarte ok și că aș fi putut continua. Psihic, m-a doborât noaptea umedă și rece, în singurătate.

Mammut 2019. Pregătirea

Și vine vara, Mammutmarsch 2019. Cu lecțiile învățate, îmi cumpăr o altă perche de încălțări, cu talpă mai înaltă și 2 numere mai mari. Îmi iau îmbrăcăminte de ploaie și pungi, pentru a le pune peste încălțări, în caz de umezeală, deși la temperaturi de 20 de grade nu mă aștept să fie așa de rău. O cooptez pe sora mea, pentru prima parte a traseului. Reduc rucsacul la limită, apa cu ISO în camelbag, pelerina, pastile ISO, trusa de prim ajutor, genunchiere, snack-uri, șervețele umede. Cu tot cu bețe și 2 litri de apă, car 6,5 kg. Predăm a doua pereche de încălțări, schimburi și încă o serie de plasturi la serviciul de transport de la km 21, 36 și 55. Folosim la maxim resursele disponibile, astfel încât să nu cărăm mai mult decât necesar. După 20 km, chiar și 100 grame în plus se simt. Cu 5 minute înainte de start, reașez rucsacul. Un grup de lângă mine mă privește și cineva mă-ntreaba de câte ori am făcut traseul, că par foarte profi. Le-am zis că am abandonat de 2 ori 🙂

Start Mammut Munchen 2019

Un nou start

Primii 10 km merg bine, povestesc cu sora mea, câte în luna și în stele. La un moment dat, mă întreabă dacă mă doare ceva. Mă mir de întrebare, căci nu simt nici un disconfort. De fapt da, o ușoară problemă la genunchiul stâng. Se pare că nu mergeam ok, fără să-mi dau seama. Sora mea, antrenor de judo, a văzut dezechilibrul. Mă opresc, pun genunchiera și veșnicul ibuprofen, în 2 km dipare și disconfortul.

Mammut Munchen 2019Ne oprim la 21 km, bem o bere fără alcool pe post de ISO, mâncam, plus banana. Facem amândouă întinderi, verificăm bagajele, picioarele, totul în regulă. Povestim iar, până la km 36, interacționăm cu oamenii din jur, ne ținem de glume. La alimentare, povestea se repeta cu o friptură, ceai cald, banana. Sora mea și-a schimbat încălțările. Deja era răcoare, aproape ora 12 noaptea, așa că înainte de a pleca ne încălzim picioarele cu o cremă care crește fluxul sanguin. Pun câte un plasture pe lateral și la degetele mici, unde simt că e nevoie. Pe la km 45, sora mea îmi spune că se plictiseste :), așa că ne apucăm de cântat, încerc să îi ridic moralul, ajungem la km 50. Mulți participanți stau întinși pe iarbă, lângă plăcuța cu nr 50, eu refuz să mă opresc acolo, zic – hai sa continuam. Facem puțin stretching, plecăm mai departe. După 2 km, sora mea începe să se plângă de cârcei, culmea tot la stângul. Continuăm, pe la km 53, pentru ea devine insuportabil. Îi dau bețele și ajungem încet la 55. Eu nu am nimic, nu mă doare nimic, sunt foarte bine. Mă gandesc la luna mai anul trecut, la cum mă simțeam atunci. Este incomparabil. Sora mea decide să se oprească, ia autobuzul pus la dispoziție de organizatori. Respect! 55 km parcurși cu antrenament zero, nu e de ici-colea. Eu – stretching, mâncare, verificat picioare, crema și la drum! Pantofii nu îi schimb, căci cei din picioare se comportă excelent.

Partea a doua

Rămân din nou singură. Deja e mai bine: 4 dimineața, o oră până la răsărit, e altfel de dus decât o noapte ploioasă. Deja kilometrii parcurși încep să se vadă pe participanți. Unii merg șontâc, alții aplecați într-o parte, alții se mișcă în reluare.

Mammut Munchen 2019

Eu merg foarte bine până la o coborâre prin pădure, când simt un carcel încăpățânat la pulpa stângă. Încerc să îl eliberez, iau rapid un magneziu cu absorbție imediată, fac masaj. Domnul cârcel se ține de mine ca scaiul, tot mă plângeam eu că sunt singură 😊 Ajung la km 70, mă duc la sanitari și îi întreb ce aș mai putea face. Răspunsul: banane, magneziu, relaxare. Banane mâncasem vreo 8, toată noaptea. Mai iau 4: 2 le pun in rucsac, o supă de mazare, încă un magneziu, aplic masaj, stau 20 minute cu picioarele in sus. Cârcelul ma mai lasă. Pentru o fracțiune de secundă, mă gândesc că parcă m-aș opri. Dar alung gândul. Plec șontâc la drum, după o oră piciorul s-a mai relaxat, la timp să prind din urmă una din fetele grupului cu care mă antrenasem în februarie. De la km 75, continuăm împreună. Urmeaza alimentarea de la km 84: banană, magneziu, masaj, apă, doar 10 minute de pauză, căci dacă mă opresc mai mult, musculatura răcită nu mă va lăsa să merg mai departe.

Mammut Munchen 2019, km 80De acum, finalul începe să fie palpabil. 16 km sună altfel decât 100 km, chiar dacă mai sunt încă 4 ore. Mergem și povestesc cu Kathrin, ne amuzăm că după 80 de km sunt încă în stare să vorbesc cu ea în germană, totul merge bine până la km 90, când la mine se rupe filmul. Kathrin merge înaintea mea și discută cu cineva. Eu, în spatele ei cu vreo 50 de metri, preț de vreo 3 km sunt în altă lume. M-am trezit pe la km 93, când cineva a trecut pe lângă mine și mi-a spus: „Hai, că acum vei ajunge la final!” Eram ca într-o transă, mergeam mult aplecată în față, precum copiii mici, care dorm și merg în același timp. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat în cei 3 km. E clar că am mers, auzisem de transe de acest gen în efortul de ultra, dar nu mai trecusem niciodată prin așa ceva. Nu așa de lung. Atunci m-a sunat și jumătatea, să mă întrebe cât mai am, că mă așteaptă la sosire. Cam vreo ora, îi zic.
Aplic metoda – banană, ceva dulce, apa cu ISO și dă-i la pas. O ajung pe Kathrin, în alergare ușoară, o iau cu mine și continuam încă un kilometru-doi, până ajungem din urmă un grup de 4 băieți, pe care ea îi  cunoaste. Mergem împreună, intrăm într-o localitate, cineva se uită la aplicația de trekking și spune: Mai avem 1 km!

Ultimul kilometru din 100

Începe euforia. Oamenii își sună prietenii: „Nur ein km, just a f…. km!” 🙂 Știm că am reușit, că suntem la 10 minute de final. Mie îmi dau lacrimile, prietenei mele la fel, dar nu am putere să sun pe nimeni. 99 km spre 100. 100 de kilometri incredibili! Eu am reușit. AM REUȘIT!
Intrăm pe stadion, spectatorii strigă, auzim tobele, Kathrin mă ia de mână și începem să alergăm amandouă către sosire. 100m, 50, 10, 5, 4.3.2.1 WE DID IT!!!!

Mammut Munchen 2019, la linia de Finish

Maria și prietena ei, Kathrin, la linia de Finish Mammut Munchen 2019, 100 km în 22 de ore

Sunt unul din cei 624 de finaliști, din aproape 2500 de participanți. 22 ore, multe banane 🙂 și multă voință. În 100 km sunt 100 de motive să te oprești, dar alegi să nu o faci. În pofida durerii și a limitelor fizice, alegi voit să mergi până la capăt. Sau dacă te-ai oprit odată, ți-ai învățat lecția și continui data viitoare.

Va urma

Ce va urma? Nu știu. Poate cei 100 km peste munte. Că e musai să îi fac și pe ăia. Să știu că pot. Poate un maraton montan, că tot mă bate gîndul de ceva timp. Viața-mi va aduce noi provocări. Și indiferent cât sunt de grele, știu că într-o zi voi reuși să trec peste ele. Trebuie doar să îmi las mintea să creada că poate; și să mă pregătesc!

Cu ce aleargă Maria: Anul trecut am mers cu Salomon Speed cross 4, anul asta cu Hoka one Stinson ATR 5. La maraton alerg cu Brooks Glycetrn 16. Aleg încălțămintea în funcție de tipul de activitate și forma piciorului. Citesc tutoriale, intru pe forumuri etc.

Unde găsim la noi pantofi sport: Salomon și Hocka. Succes!

 

 

follow me

Mihaela Doina Radulescu

managing editor at 24life.ro
Jurnalist, cu experiență de peste 20 de ani în presă (BBC București, revistele Viva! și Avantaje), vă invit să vă bucurați de un jurnalism de calitate (interviuri, reportaje, știri, documentare) și promovare inteligentă (PR, copywriting, creative writing), de data asta pe 24life.ro. Motto: ”Life is an experiment. The more experiments you make the better”
Mihaela Doina Radulescu
follow me
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.