„Canada a fost gura de aer de care aveam nevoie”

Gabriela Covaci e ceea ce numim o româncă de succes pe meleaguri străine. Despre țara care a adoptat-o, spune: Canada a fost gura de aer de care aveam nevoie, eu și familia mea.

cu sotul

Cuplul Covaci

În 2003, Gabriela Covaci a plecat la Toronto, împreună cu soțul ei, medic, fiul ei în vârstă de 11 ani și un al doilea fiu pe drum, care avea să se nască 3 luni mai târziu, pe teritoriul canadian. Astăzi, Gabi are un master în educație la Universitatea din Michigan, este training specialist la Colegiul Mohawk, respectiv project manager la Rocateach, unde predă cursuri serale și online de HR. Este coordonatoare la două școli de limba română, una în Burlington, unde locuiește, și alta în Hamilton, unde își are serviciul (6 clase cu o medie de 25 de copii înscriși). Ca voluntar, a participat în numeroase programe, e consultant pe probleme de carieră pentru imigranții specialiști, e judecător și facilitator. A fost premiată de Colegiul Mohawk pentru întreaga activitate, a apărut în media locală (revistele Cosmopolitan, Outlook, Biz). În 2010, a primit de la statul canadian distincția Community Ambassador, pentru implicarea și dăruirea în programe de voluntariat. Față de ce a făcut în doar 12 ani în Canada, anii în România îi par timp pierdut. Pe care e hotărâtă să îl recupereze, pentru că mai are multe planuri în derulare și încă multe de spus. Dar mai bine îi citiți povestea…

Am plecat când s-a umplut paharul nemulțumirii

Ideea mi-a venit din mai multe motive. Eu am lucrasem din 1993 în multinaționale, călătorisem mult, văzusem multe, și în țară și în afară, și sincer, nu mai vedeam nici un viitor în țara asta. Europa nu intra în discuție ca destinație, pentru că era prea populată, cu bune si cu rele. Celelalte opțiuni erau Canada, Australia și Noua Zeelandă. Mai erau și Statele Unite, pe care nu le-am luat în considerare, pentru că nu sunt locul unde mi-aș fi dorit să îmi cresc copiii.

Decizia am luat-o într-o zi, simplu, când se umpluse paharul de nemulțumiri. Nu a fost nici greu nici ușor, depinde de ce îți doresti să pleci. Eu am avut motive foarte întemeiate sa iau aceasta decizie, deci pot să spun că mi-a fost foarte ușor. Venitul pentru mine în Canada a fost ca atunci cand ieși afară, după o noapte de stat în club. Dintr-o dată e liniște și bine! Nu mai este zgomot, nu mai e fum de țigară, e liniște. Așa a fost Canada pentru mine. Gura de aer de care aveam nevoie, eu și mai ales familia mea.

Părinților le-a fost greu să înțeleagă de ce lăsam tot ce aveam, iar noi aveam o situație socială foarte bună, plecând așa, pe nepusă masă. Între timp s-au obișnuit, au fost aici și și-au dat seama că acum suntem „acasă”, iar ei vin la noi când vor. Apoi cumnatul și cumnata mea sunt în Elveția și Franța, sora mea lucrează 90% din timp în afara țării. Canada este singura țară care îți dă voie să îți aduci părinții, dacă ești cetățean canadian.

Timpul de acomodare: prima secundă

Noi am venit pur și simplu de capul nostru. Am citit pe forum-uri de una de alta, dar habar nu aveam unde venim. Pe noi ne interesa mai mult ce merită să luăm cu noi, cât încape dintr-o casă, în 6 valize. Ca atare, trebuia să fim foarte selectivi.

Nu am avut așteptări de vreun fel, iar de acomodat m-am acomodat într-o secundă. Regula aici este că abia după primele 3 luni începi să îți intri în drepturi. Adică poti să conduci primele trei luni cu carnetul din țara ta, dar apoi nu mai ai voie să conduci decât cu cel canadian, dacă ți l-ai luat până atunci. La fel cu “Health Card-ul”: în primele trei luni trebuie să îți iei o asigurare de sănătate, altfel, dacă pățești ceva, trebuie să plătești totul. Nu am aflat acest lucru decât la puține zile după ce am ajuns, iar eu eram gravidă în 6 luni, adică aveam deja o „boală” pentru care nu mă puteau asigura gratuit. Am plătit pentru tot ce a fost legat de mine, dar absolut nimic pentru ce era legat de copil, pentru că el este canadian. Nu am nimic de reproșat sistemului lor medical. Nu au încercat să-mi încarce factura pe motiv că plăteam din buzunar, ba din contră, mă învățau cum și ce să fac ca să nu plătesc în plus, din greșeală. Am născut vineri, iar luni am primit card-ul medical.

Nu puteam să fiu casnică

Înainte să plec în Canada, în țară, lucram la Avon, ca trainer în departamentul de „Training și Dezvoltare”. Acum, în Canada, sunt “Training Specialist” la Mohawk College, o instituție universitară. Am început să-mi caut de lucru la o lună după ce am născut. Aici, dacă ai 2-3 copii mici, e de preferat să stai acasă. Eu, dacă aveam și 10 copii nu aș fi stat, că nu e felul meu să fiu casnică. În plus, soțul meu, care este medic, avea un drum mai lung de parcurs cu acreditările aici, așa că era mai bine să stea el acasă. Oricum avea de învățat, ca să își dea examenele. Ne-au fost recunoscute diplomele amândurora, dar el mai avea de parcurs ceva etape până să poată lucra. Eu mi-am găsit de lucru foarte ușor, dar pentru mine important este să fac ce îmi place. Eu trebuie să muncesc de drag, nu de dragul banilor.

În „provincia greșită”

Contează și domeniul pe care ești specializat. Daca ești expert în silvicultură, nu prea ai ce face unde stăm noi, în Ontario, iar dacă te pricepi la petrol, e mai bine să pleci în Alberta – cum spunem noi aici – “you are in the wrong province”. Normal că îți găsesc serviciu și aici, în Ontario, pe aceste domenii, dar ai de ales dintre câteva job-uri, nu sute. Dar dacă ai fost avocat în Romania, nu poți să te angajezi aici ca avocat. Au un alt sistem juridic, total diferit de cel din România. Dacă vrei să te faci avocat în Canada, trebuie să te duci la școală, să o iei de la capăt.

Pe an ce trece, românii imigranți sunt tot mai educați și specializați

Eu, prin natura job-ului, am interacționat și interacționez mult cu angajatorii. Personal, despre români, nu am auzit decât cuvinte de laudă. De 12 ani nu s-a schimbat nimic în rău, ba din contră, doar în bine. Pe an ce trece, toți românii care emigrează sunt din ce în ce mai educați și mai specializați. Avem norocul că în procesul de selecție educația primează, plus că suntem mai departe de țară și e greu să ajungi aici ilegal, chiar dacă nu imposibil. Îmi doresc din suflet ca lucrurile să rămână așa, pe același sistem de selecție.

Noi suntem o comunitate mare în zona GTA (Greater Toronto Area), o comunitate unită, în care eu mă implic foarte mult. Aici toți suntem egali, albi și negri, acoperiți si descoperiți, catolici și ortodocși. Sunt români care nu vor să mai audă de români? Sunt. Sunt români care se dau mai deștepți decât sunt? Sunt. Dar astea sunt detalii izolate și mărunte, care nu trebuie să te afecteze, dacă ai alte țeluri sau valori. Dacă vrei să faci ceva și nu suporți biserica, nu faci voluntariat la o organizație legată de biserică. Vrei să ajuți, dar nu îți plac copiii? Faci voluntariat pentru o organizație profesională. Asta numai dacă vrei. Poți să nu faci nimic, la fel cum poți sa stai pe margine și doar să comentezi.

Un sistem de educație diferit, cu bune și rele

Soțul meu este medic, are un cabinet în Homeopatie și Acupunctură, cele două specializări pe care le-a practicat și în România, care sunt pasiunea lui și pe care le practică și în Canada.

Avem doi băieți. Unul de 22 de ani, care a terminat facultatea și acum lucrează. Celălalt e în clasa a 6-a, are 11 ani. El este ceasul nostru de Canada, știm exact timpul scurs de când suntem aici. Ei s-au adaptat foarte ușor.

Sistemul educațional canadian este diferit cel român, dar dacă îl ințelegi, nu dai cu pietre. Ai 3 opțiuni: privat, catolic sau public. Depinde de ceea ce vrei și ce poti, din punct de vedere financiar. Sunt multe de spus despre sistemul canadian de educație, dar mie îmi plac la el două lucruri: 1. nu toată lumea urmează o facultate și 2. dacă ai ales o cale greșită, este foarte ușor să o schimbi din anul doi, fără să-l pierzi pe primul. Ce nu îmi place? Că își ține elevii pe cărare lină până în clasa a 8-a, iar la liceu le arată vârful muntelui și le spune: „Acolo puteți ajunge dacă vreți!”. Dacă nu ai antrenamentul necesar, nu ajungi niciodată în vârful muntelui.

Îmi pare rău că n-am plecat mai demult

În țară am venit de 2 ori în 12 ani și o dată la o conferință, trimisă de departamentul la care lucrez. Păstrez legatura cu țara prin activitățile românești pe care le desfășurăm aici și pentru că sunt implicată (chiar dacă numai on-line), în proiecte derulate în România, unde îmi folosesc expertiza acumulată în Canada. Suntem o țară de nou veniți, deci probleme cu diferențele culturale nu există, pentru că toți suntem diferiți, într-un fel sau altul. În plus, statul canadian încurajează acest multiculturalism.

Ce aș face dacă aș putea să o iau de la capăt? Aș schimba data venirii în Canada, mult mai devreme, aș muta-o cu cel puțin 10-14 ani înaintea datei la care am venit! Știu că sună ca o laudă, dar la cât am realizat în 12 ani aici, mă gândesc la ce aș fi putut face dacă veneam cu mult mai devreme… Dar cred că încă pot ajunge la ceea ce am eu în gând pentru viitor. Nu îmi place să vorbesc despre planurile de viitor, prefer să vorbesc despre proiectele pe care le-am terminat.

În 2003, când am venit aici, am avut un plan. Era atunci un proiect mic, pe care nu numai că l-am dezvoltat, dar durează și astăzi și merge înainte. Pe lângă el, au fost și altele, mereu apar altele și mă bucură când ceilalți din comunitate vin către grupul nostru, atunci când au nevoie de expertiza celorlalți. Mă bucură să văd că ne ajutăm, că suntem uniți și nu ne descurajăm când ne dorim să facem ceva. Și am făcut foarte multe împreună și avem multe planuri deja în derulare.

Omul sfințește locul

Pe cât de mult sunt implicată în comunitatea românească, tot atât sunt și în cea canadiană. Fac mult voluntariat și consider că este minunat să poți da înapoi ceea ce ai primit. Dacă mă întrebi – ce zici, putem să facem aia sau putem sa ajutăm pe nu știu cine? Nu mai am somn și mă tot gândesc cum și cu ce să încep. Am fost recunoscută de canadieni pentru implicarea în comunitate. Nu cred că există în cadrul ambasadelor un astfel de premiu, prin care să ți se recunoască implicarea în păstrarea culturii, limbii și tradițiilor. Dar eu nu pentru premiu mă implic, ci pentru că îmi place!
Mulți români au venit la mine să îmi ceară „sfatul”… Omul sfințește locul. Dacă ești capabil să faci ceva bun în România, poți să faci și în Canada. Dacă ai alte gânduri, nu îți mai pierde vremea să treci oceanul. Cei care nu pot face nimic încep să înjure sistemul. În general, cei care nu știu engleza, cât de cât. Sau cei care nu au abilități, ci titluri. Cei care au fost „directori” sau „manageri”. Niciunul nu spune ce știe să facă: „Am lucrat pentru o companie care făcea sticle de lampă, dar echipa pe care o conduceam avea responsabilitatea…” Așa cum este specific la europeni, nu doar la români, să se plimbe numai în mașini europene.

Nimeni nu îți întreabă copiii la școală ce e mama sau tata.

Am auzit români care au două mașini, deși soția nu conduce. Dar când am întrebat șocată de ce plătesc două asigurări, dacă folosesc numai o mașină, mi-au răspuns sec: „ce o să zică lumea despre mine dacă am doar o mașină?”. Ei uite, vezi, acestora le dau un sfat: să rămână în România, că aici nimănui nu îi pasă câte mașini ai. Nimeni nu îți întreabă copiii la școală ce e mama sau tata. Nici ce fel de mașini conduc. Aici toată lumea salută pe toată lumea. Toată lumea zâmbește tuturor. Toată lumea vorbește cu tine și te întreabă ce mai faci. O lume liniștită, pentru că așa a fost mereu și liniștea asta își pune amprenta pe generațiile care vin.

 

Foto: arhiva Gabrielei Covaci

 

24life.ro
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.