53070 Views

Irlanda i-a dat tot ce era posibil

in vacanta la paris

cu soțul ei, în vacanță la Paris

Deși a emigrat la 42 de ani (vârsta de tranziție, cum spune ea), fără să știe engleza și cu o meserie de „’telectual bun la toate și la nimic”, Irlanda i-a dat tot ce era posibil: civilizație, respect, un viitor mai bun și un trai decent într-o țară unde „nu te mai ceartă nimeni”.

Gabriela Cimpoca a plecat din țară în 2004, când credea că e prea târziu pentru emigrare. Oricât de mult și-ar fi dorit să-și urmeze speranțele dintotdeauna de a trăi în altă țară, Gabi nu știa engleza, absolvise biologia la Iași și lucrase ca ziaristă (la cotidianul „Viața Liberă” din Galați) – adică știa de toate dar să facă nimic concret, cum spune ea. Plus că la 42 de ani pierduse din entuziasmul de la 20, câștigând în schimb trei copii, responsabilități, experiență și înțelepciune – ce păreau argumente puternice împotriva stabilirii în altă țară. Astăzi, familia Cimpoca locuiește undeva în vestul Irlandei, într-o căsuță ca în povești, pe malul unui lac, „din care o bucățică ne aparține”, spune Gabi. Ea și soțul ei sunt bunici – au de la fiul cel mare, Andrei, o nepoțică, Kaiya, de 3 ani, jumătate româncă, jumătate irlandeză. Fiul cel mijlociu, Vladimir, a absolvit magna cum laude Computer Science la Cork University, primul din promoția lui. Iar cel de-al treilea fiu, Răzvan, a terminat Criminal Justice, la Waterford Institute of Technology. Exemplul Gabrielei demonstrează că visurile se pot îndeplini oricând, la orice vârstă, chiar și atunci când crezi că nu mai e posibil, cu condiția să îți dorești foarte mult.

„Avertisment: urmează un text care ar putea să te afecteze emoțional”, scrie ea, mai în glumă, mai în serios, înainte de a-și începe povestea emigrării în Irlanda:

Pe drumul ciocolatei

Cred că gândul emigrării m-a bătut prima oară pe când aveam vreo 10  ani și un partener de joacă mi-a spus că în Germania sunt „catralioane” de sortimente de ciocolată. În ’90, intuind imensul potențial al bunăvoinței și simpatiei mondiale pe care ne-o adusese Revoluția, am aplicat pentru viza de Canada. Apoi pentru cea de Australia. Era prin ianuarie-februarie 1990 și formularele circulau într-un cerc de tineri entuziaști și plini de speranță, care ne doream, totuși, altceva. N-am primit nici un răspuns și cred că asta are legătură cu faptul că, în naivitatea mea, am crezut că e în regulă ca altcineva să depună formularele în numele tău și că acela o va și face. Ce știam eu atunci? Aveam 26 de ani și singura țară străină pe care o vizitasem era Bulgaria, când eram la  liceu. Trecusem vama cu buletinul și credeam că pașapoarte se dau doar celor care pleaca în America, Germania și Israel! Dar, conform zicalei „ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească”, emigrarea m-a ajuns din urmă la momentul tranziției dinspre tinerețe spre bătrânețe, adică la vârsta de 42 de ani. Cap aveam, minte îmi mai trebuia. Deși Dan, soțul meu, lucra deja de doi ani în Irlanda, consider că eu am plecat „la plesneală”. Nu știam o boabă de engleză și habar nu aveam să fac, în mod concret, ceva. În Romania fusesem ziarist, adică un soi de ‘telectual care se pricepe la toate și la nimic.

De la primul la ultimul job

Cu toate acestea, când ai două mâini și putere de muncă, nu mori de foame. Primul meu loc de muncă a fost la un take away, pe post de spălătoare de vase. Până aici, povestea mea coincidea cu alte povești de succes despre care auzisem, alea cu începutul e intotdeauna greu bla bla…  Nici nu puteam râvni la mai mult și mă întreb și acum cum am trecut de așa zisul interviu, în condițiile în care cele doua-trei expresii uzuale pe care le știam din filmele polițiste americane nu-mi erau, în momentul acela, de nici un folos.
După câteva luni, șansa mi-a surâs și am evoluat profesional. De data asta, un pic mai îndrazneață și cu un bagaj de engleză oarecum mai bogat, am reușit să mă angajez într-o fabrică de echipament medical. Printre cei circa 800 de angajați irlandezi, polonezi, lituanieni și ce vor mai fi fost, eram, cu totul, 5 români. Timp de 8 ani, cât am lucrat acolo, n-am întârziat un minut, n-am fost criticată ori urechiată pentru că aș fi greșit ceva. Am fost promovată și, probabil că dacă nu m-aș fi hotărât să iau lucrurile mai ușor, aș fi ajuns mai sus decât mi-aș fi putut imagina, atunci când am pus prima oară piciorul în Irlanda!

Nu suntem speciali: nu suntem nici mai frumoși, nici mai buni, nici mai cinstiți, nici mai capabili decât alții.

Mai erau câteva sute de muncitori în fabrica aceea, cel puțin la fel de conștiincioși și motivați ca și mine și poate doar o conjunctură de moment a făcut diferența.
Între timp, atât eu, cât și soțul meu, ne-am retras din activitate. Avem 52 de ani și am decis, de comun acord, să abordăm viața dintr-o altă perspectiva. Ne-am retras la țară, undeva în vestul Irlandei, unde ne-am cumpărat o căsuță ca-n povești, pe malul unui lac, din care o bucățică ne aparține. Dacă Dumnezeu ne ajută și suntem sănătoși, eu mă văd scriind (ca, de citit, cine mai citește în ziua de azi?), plecând cu barca în plimbări lungi pe lac, lenevind, pur și simplu, în șezlongul de pe ponton ori hălăduind pe dealurile din vecinătatea casei, ascultând natura cum respiră în fiecare anotimp.

În Irlanda sunt acasă

Când am emigrat, am emigrat cu totul. Nu m-am mai uitat înapoi, n-am lăsat loc de regrete, poate doar ceva nostalgii. Totuși, ca să fiu corectă, trebuie să recunosc faptul că , lasandu-i pe ai mei în urmă, mai ales pe mama, mi-a rupt inima. Mai târziu, i-am implorat să se mute aici, lângă noi, le-am vorbit despre avantaje, din care mama a vazut doar dezavantaje, iar deciziei ei de a nu se stabili în Irlanda nu i s-a  putut opune nimeni! A murit, sărăcuța, acum doi ani și știu că a urât, până în ultima clipă a vieții ei, faptul că „străinătatea” i-a luat fata. Singurul ei copil.
Emigrarea m-a schimbat, cu siguranță. Nu eram o mimoză nici pe vremea când trăiam în România, dar acum sunt, cred, și mai dură. De fapt, mai puternică. Am încercat – și am reușit – să mă adaptez atât de bine, încât, atunci când sunt în România sau aiurea, abia aștept să mă întorc în Irlanda – unde, pentru mine, este acasă. Eu nu m-am mutat în Irlanda ca să trăiesc ca în România, adică să mă întalnesc regulat cu grupuri de români, să petrecem românește, cu mici și fripturi de porc, bând bere în jurul grătarului din curte, cu cântece românesti de bejenie ca fundal sonor. Pentru mine, chestia cu „a uitat de unde a plecat” este doar o mizerie măruntă, spusă de cei care nu înțeleg fenomenul emigrării și cărora, personal, nu mi-aș bate capul să le explic ce și cum.

Românul, un romantic materialist

Știu emigranți români, și nu puțini, care înjură țara în care au emigrat (pe termen lung sau scurt) de dimineața, când se trezesc, până seara, când adorm, o urasc și o desconsideră, continuand – culmea! – să traiască nestingheriți în această relație toxică.

Noi, românii, trăim prea dramatic emigrarea, prea mioritic.

Am observat că, acolo unde sunt comunități mari de emigranți provenind din aceeași țară, oamenii preferă să stea împreună, se distrează la nunți și cumetrii împreună ori plâng unul pe umărul celuilalt de dorul codrilor, munților și tradițiilor de-acasă. Nu fac schimburi interculturale, nu comunică și nu interacționează în nici un fel cu vecinii sau colegii lor străini. Cunosc persoane care locuiesc de 10-15 ani în Irlanda, și nu au niciun prieten irlandez. Sau chinez sau polonez. Personal, nu  sunt pentru enclavizarea comunității, asta te limitează social, cultural și emoțional, dincolo de cercul în care te învârți nu ți se întinde nici o mână, pentru că, la rândul tău, nu întinzi mâna. Înclin saă cred că, încet încet, devii un dezrădăcinat posac, înconjurat de alți dezrădăcinați ca și tine. Oamenii aceia își hrănesc frustrările reciproc, încât ajung să trăiască în două lumi care nu se vor întâlni niciodată. Iar ei vor pierde exact esența vieții de emigrant, a frumuseții și complexității ei! Evit să mă întâlnesc cu români care plâng de dimineața până seara de dorul țărișoarei natale, dar, de dragul banilor, nici nu se îndură s-o părăsească pe cea adoptiva – deh, așa-i românul, un romantic materialist! Avem aici câțiva prieteni români, sunt niște oameni faini, ne vizităm, dar exersăm și varianta cealaltă, cu prieteni irlandezi. Mai nou, de când ne-am mutat, și pe cea cu amici olandezi și germani, pentru că sunt destui aici, unde locuim. Fiecare emigrant trăiește propria poveste, fiecare cu temerile, spaimele, îngrijorările lui. Știu sau am auzit povești cu persoane care nu s-au putut acomoda în Irlanda din cauza vremii, a distanței, a faptului că nu și-au găsit slujbele la care visau sau pur și simplu pentru că le era dor de tot ceea ce lăsaseră în urmă, în România. Și atunci au ales sa se întoarcă. Eu consider că nu au găsit motivația necesară pentru a rămâne, dar îi respect pentru că măcar au vrut să rupă pisica în două!

Nu mai aveam timp să aștept ca România să-și revină.

Mie, România mi-a refuzat lucruri la care tânjeam, cum ar fi un pic de civilizație și respect. Consider că sunt la vârsta la care nu vreau să mă mai certe nimeni, iar în Romania toată lumea te ceartă, de la precupețul de la piață, pentru că vrei să alegi roșia cea mai mare și mai frumoasă, până la funcționarul de la ghișeu, supărat că l-ai deranjat cu o întrebare. Încă mai avem ceva acareturi în țară, pentru care plătim taxe și impozite, și știu ce vorbesc. Iar eu nu mai am timp de prostii, așteptând ca România să-și revină!
În schimb, Irlanda mi-a dat tot ceea ce a fost posibil. Copiii mei au absolvit facultăți aici, și, ca să mă laud, vă spun că unul dintre ei a fost primul din anul lui. Sunt cu toții așezați și își urmează visurile. Avem, toți cei din familie, dublă cetățenie, română și irlandeză și sunt mândră de țara mea adoptivă. Poveștii mele de emigrant i se potrivește foarte bine zicala: mama nu-i cine te face, ci cine te crește!

Pe Gabriela Cimpoca o găsiți pe Blogu’ lu’ Cimpoca, cu povești minunate, scrise cu aplombul și măiestria jurnalistului de talent

Foto: Gabriela Cimpoca

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.