O româncă artist decorator la Roma, despre drumul „devenirii” printre străini, singură, fără niciun sprijin. Anca Elena Dincă crede că limitele există doar în mintea noastră și povestește cum a reușit să le depășească…
Anca Elena Dincă este artist decorator, absolventă a facultății de arhitectură din București, de câțiva ani, stabilită la Roma. Am rugat-o să ne spună cum a ajuns acolo și – de ce decorațiuni? Iar ea ne dezvăluie o poveste interesantă și savuroasă, despre talent, muncă, pasiune și creație.
Anca. Sau Elena, cum mi se spune aici, în Italia. Nici „doamnă”, înainte, și uneori nici măcar „Dincă”, după. Mi-a plăcut întotdeauna să dau libertate celor din jurul meu (și mai ales mie) astfel ca relația dintre noi să fie una reală și nu doar bazată pe complezențe. Titulaturile nu m-au fascinat vreodată. Mă limitau! Eu vreau să fiu mai mult decât o „doamnă” sau „domnișoara”, sau „arhitect”… La fel fac și în meseria mea, aceea de artist decorator sau „visual artist” cum ar spune alții. Pentru mine noțiunea de „artist” definește libertatea! Să fii liber să creezi, să fii Dumnezeu în lumea ta mi se pare de-a dreptul superb! Fără limite! Nu-mi aduc aminte cine spunea că „limitele există doar în mintea noastră”, dar a zis-o bine!
Mult desen…
Cei 6 ani ai Facultății de Arhitectură din cadrul Institului „Ion Mincu” m-au schimbat. A fost prima poartă spre căutarea libertății proprii. Am avut nevoie de o lungă perioadă de transformări, de visuri, de planuri, de cărți scrise de oameni mai deștepti ca mine. Și de desen. Mult, mult desen… Până când mâna mea, extensie a minții și mai ales a sufletului, a vrut să deseneze altceva. Să deseneze altfel! În ziua în care mi-am inventat libertatea de a fi Eu, am plâns. Aveam 30 de ani. Până atunci mi se părea o aroganță să declar că sunt unică. Egala altora în unicitatea mea și a lor. Gândul acesta ce a început să rupă lanțurile din jurul minții mele a creat o emoție atât de puternică, încât am renunțat la tot ce devenisem, pentru a deveni ceea ce sunt azi. Și uite așa am plecat în lume, nu să mă regăsesc. Nu mă pierdusem pe undeva, ca să cotrobăi după mine prin birouri de obiecte pierdute.
Toate drumurile duc la Roma
Mi-am umplut mașina cu ce credeam că îmi va folosi și am plecat spre Roma. Nu spre Italia, spre Roma! Orașul ăsta m-a fascinat din primele ore, când îl vizitasem în interes de serviciu, cu 10 ani înainte. Era al meu. Era orașul în care doar deschideam ochii, și dimineața zâmbea. Asta înseamnă să fii liber: să zâmbești fără vreun motiv anume. Nu eram convinsă că treaba cu firma de proiectare pentru care venisem să dau interviu va merge, însă înăuntrul meu știam că nu mă voi mai întoarce. Nu mă simt vreo trădătoare de neam sau familie. Da, am lasat în grija mamei ce aveam mai de preț: o Veronica mică. Dar știam că e pe cele mai bune mâini. Nu știam însă cum să le explic celor dragi că nu sunt fericită „acolo” (în România – nr). Nu știam nici ce înseamnă să fiu fericită altundeva, dar „acolo” nu eram, sigur. Așa că am decis să îmi creez fericirea în altă parte. Să mă creez pe mine însămi, de la zero.
Fericirea e o artă
Primisem cea mai bună educație. M-a ajutat și intelectul, ținând cont că am doi părinți de o inteligență uimitoare, de la care am moștenit această calitate. Aristotel (inteligent om), spunea că «Să-ți educi inteligența fără să îți educi sufletul, nu înseamnă a fi educat, de fapt». Așa că mi-am dat seama că, dacă eu nu sunt fericită, nu voi ști să îmi ajut copilul (sau copiii, sper să-mi ajute Dumnezeu să am încă unul) să își creeze propria fericire! Vreau să pot da, vreau să-mi învăț copilul, dându-i experiențe bune! Fapte, nu cuvinte! Fericirea există, dar nu stă pe stradă. Nici nu crește în pom. Fericirea ți-o creezi, e o artă!
Mi-am dat seama că, dacă eu nu sunt fericită, nu voi ști să îmi ajut copilul
Să mă „construiesc” nu a fost treabă ușoară. Mai ales că, odată ajunsă la Roma, nu aveam cu mine nici familia, și nici prietenii din Romania. Uneori însă, dacă știi să asculți muzica dinăuntrul tău, dacă înveți să privești cu atenție, îți percepi culorile în care stralucesti și îți realizezi propriul curcubeu. Partea cea mai importantă este să nu îl ții ascuns în suflet. Scoate-l afară, unde strălucește cel mai bine. Mai ales după ploaie. Odată ajunsă la Roma, am început cu: „așa nu vreau să fiu!”. Și am respins primul sfat: “ești drăguță, tânără, inteligentă, găsește-ți un italian tânăr, cu bani! Uite, cum a făcut X-leasca” (numele unei cunoștințe comune) Mhmm… stai să ma gândesc. Nu, mulțumesc!
Cu fiica ei
Cum vreau să fiu
Așa că mi-am suflecat mânecile: am muncit în restaurante, când aveam timp alergam cu CV-urile pe la firme de proiectare, construcții și magazine de amenajări interioare. Nu doar o dată mi-au râs în nas, când vedeau lucrările cu pereții pictați de mine, cu mobilele și hainele mele pictate manual. Într-o zi, un „signore ingegnere” m-a intrebat „da’ cine e sponsorul?” si mi-a zambit malitios. Fumegam! Mi-am luat CD-ul cu fotografiile si CV-ul si am iesit din birou sau. M-am intors la ale mele: pictam în timpul liber. În rest, cu munca. Ajunsesem director de personal, într-un restaurant cu două stele Michelin. Am făcut cursuri de specializare în domeniu, că nu-mi dădea nimeni pe mână un restaurant, daca nu știam în primul rând să mă gestionez pe mine în acel mediu, și apoi să o fac și cu alții. În pauzele de școală și muncă, desenam. Mergeam pe străzile Romei și desenam pe carnețelul mereu la îndemână, magnoliile primăva și leandrul, vara! Toamna, trandafiri, și iarna – orhidee. In metrou găseam câte un scaun și mă puneam cu creionul pe hârtie sa stilizez schițele, ce abia le desenasem. De câte ori nu am coborat două-trei statii mai departe de statia mea… râdeam singură! Inclusiv aceste momente de “eu in lumea mea” mă făceau să râd! De fapt, acestea sunt cele mai frumoase!
Mă simțeam înăuntrul meu ca o altă „căpșunăreasă”, care și-a abandonat parte din ea, la mii de kilometri distanță.
Ce moment mai minunat ar putea avea cineva dacă nu acela cand îi e bine cu sine? Eu și cu mine stăteam bine. Munceam și îmi plăcea să fac de toate: de la formarea personalului în restaurant, la decorațiunile în farfurii, la prezentarea felurilor de mâncare clienților, la pictarea curcubeului pe hainele ce le realizam și vindeam, când aveam timp. Eram obosită. Trecuseră trei ani de când munceam 14-16 ore/ zi, uneori fără o zi de pauză. Am un copil în România. Mă am pe mine, în Italia… Mă simțeam înăuntrul meu ca o altă „căpșunăreasă”, care și-a abandonat parte din ea, la mii de kilometri distanță. Începusem să simt un mare gol. Nu îl lăsam să iasă mereu la suprafață. Nu mă lăsam să cad, să plâng… Continuam în același ritm, în același stil. Într-o zi, aud un client al restaurantului (cunoscut enolog și producător de vinuri de și spumante Franciacorta, recunoscut în toate colțurile lumii, persoana ce atunci când venea cu oaspeți străini, cerea să fie servit de mine), spunându-i proprietarei restaurantului: „Maria, cum se face că Elena este asa cum e?” „Ce vrei să spui, Riccardo?” „Nu știu! Elena e… altfel! Elena își poartă sufletul în ochi!” În acea zi, mi-am dat seama că, dacă nu mă orientez mai bine, risc să îmi pierd culorile. Desenam din ce în ce mai puțin, munceam din ce în ce mai mult. Până când am zis „gata”! Pentru a doua oară în viața mea, lăsam totul baltă ca să o iau de la capăt. Fără nicio bază. Așa, din senin, am zis din nou „stop și de la capăt!”
Stop. Și de la capăt
Aveam câteva cliente în afara Italiei, ce îmi comandau haine pictate. Atât. Câteva. Eram conștientă că aveam contul în roșu, însă ceea ce mintea voia să pară un semnal de alarmă, o teamă de a ieși din cutiuța de confort ce îmi creasem singură, sufletul înregistra din nou ca pe o eliberare. Am înțeles că nu funcționez bine după reguli. Cred că de mică am fost o „Gică Contra”. Dar acum, mai mult ca niciodată, înțelegeam și de ce eram așa. Fiecare pas ce îl fac mă duce mai aproape de mine însămi. A trecut fix un an atunci. Nu am mai privit înapoi. Ai grijă ce îți dorești, că s-ar putea să primești! E bine, pentru că eu îmi doresc să fiu eu, în fiecare circumstanță a vieții mele! Nu vreau să consider munca o obligație. Refuz să mă clădesc singură, la interiorul regulilor altora. Și observ că, cu fiecare evadare din colivie, îmi cresc aripi și mai mari, dar și mai colorate!
Acum am să zbor
Mă întreabă cineva acum ceva timp ce anume fac eu, mai exact? „Pictez pe textile, pe pereți, pe mobile, creez haine, accesorii pentru haine și pentru casă, acum am o mare colecție de decorațiuni pentru Crăciun în lucru, pictez pe torturi într-un laborator de cofetărie, scriu cand am chef, cânt sub duș și când plouă, ies din casă și dansez!” „Păi și nu e mai bine să te concentrezi doar într-o direcție anume? Așa pare că te împrăștii în prea multe direcții și riști să nu faci nimic bine!” Nu i-am mai răspuns. M-am ridicat și am plecat spre marginea splendidei prăpastii ce ni se așternea în față. “Nu, ai grijă! Pleacă de acolo, ai să cazi!” striga agitat, încercând cu brațele să mă prindă și să mă oprească. Mi-am deschis aripile mele astea mari și colorate, în întreaga lor splendoare, și i-am strigat în urmă, în timp ce pluteam: „Nu, dragule, am să zbor!”
Foto: Arh. Vlad Eftenie
- La masă cu Al Bano - January 20, 2015
- Au pariat pe stilul clasic - January 8, 2015
- TOC, TOC, o comedie sărită… din balamale! - December 1, 2014
Comments