Moș Crăciun a încurcat cadourile din valiza bleu ciel

Author
Recent Posts

Lorena Ciubotaru, fostă actriță la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, stabilită de ani buni la Amsterdam. Lorena scrie, cu talent și umor, despre oameni și fapte în Olanda și România. Și face haz. Inclusiv de necaz.

Latest posts by Lorena Ciubotaru (see all)

Lorena la chiropractician: „Mai prinzi tu pe mumă-ta la tine!” - March 23, 2019
Rață olandeză pe varză murată din valiza cu tricolor - April 25, 2018
Poveste cu un cort și un cuc, într-o pădurice din Olanda - July 17, 2017

Fata era dezamăgită. Că Moș Crăciun greșise și anul trecut. Nu îi adusese nimic din ce a scris ea în scrisoare. Ea voia o păpușă bebeluș cu suzetă, care face pipi. Noi, ca niște părinți responsabili, i-am luat un ceas cu senzori și o mini tabletă.

Foto: Pexels

Am plecat spre România pe 24 decembrie, în ajunul Crăciunului. Și, cum de fiecare dată când plecăm zicem să nu mai luăm atât multe valize, de data asta am avut 3 persoane – 5 valize. Cu strictul necesar. Cea mare, bleu ciel, plină cu cadouri. Eram stresată cu valiza bleu ciel, să nu îmi fure careva cadourile!

La aeroport, lume multă, plecam cu toții în vacanță. Și ni se citea bucuria pe fețele tuturor. Dar, cum mai nou e moda cu atentatele, mă uitam suspicios la oameni și unii mi se păreau ciudați. Și ca să scap de frică, făceam pariuri mentale care are o bombă în valiză sau una prinsă la talie. Am văzut vreo doi domni cu burtă, dar erau balcanici de-ai noștri, ticsiți cu slănină, bere, vin, ceapă și altele. Adevărate bombe culinare.

In avion, așteptăm nerăbdători masa. Știți cum e la Tarom, se mănâncă și bea bine. Au și un vin bun, o Fetească. Decolăm și îi dăm copilului o sarcină: să stea cu ochii pe geam, ca să-l vadă pe Moș Crăciun. De vreo două ori, aproape că l-a „văzut”. Ca niște părinți denaturați ce suntem, râdeam de copil de fiecare dată când ne zicea că-l vede. Sau râdea el de noi. Mă rog. Am repetat tot drumul colinde. Mai ales după Fetească, cântam cu soțul „Domn, domn să-nălțăm!”, că asta o știm cel mai bine. Și o cântăm pe două voci!

Ajungem în Iași, unde ne aștepta fratele soțului, cu mașina. Ne îmbarcăm în mașină cu bagajele și străbatem Iașul pentru a ajunge la părinți mei, la casă pe pământ. Fata era cea mai emoționată. Surescitată chiar. Îl văzuse și pe Moșul de vreo doua ori… Parcăm în deal, la intrarea pe drumul de acces către casă. Luăm bagajele din mașină, mai puțin valiza bleu ciel, pe care o lăsăm în portbagaj.

Pe drumuri înzăpezite către casă

Aveam ceva de mers pe jos până unde era parcată mașina

Pentru că am avut o idee genială, să luăm din ea doar cadourile pentru părinții mei și copil. Idee vă spun genială, doar că am uitat să pun etichete pe cadouri. Dar știam sigur care și cum sunt.

Toată lumea ne aștepta. Mama, tata, cei 3 căței din curte, doi căței în casă, bradul…

Pupături, strâns în brațe, lacrimi de bucurie, isterie generală. Povestim, râdem, bem și o bere cu tata. De aia ordinară din pet la 2,5 litri. Vizionam și o știre cu ceva cod galben și un viol în Vaslui, după care ne îndreptăm spre dormitoare: mama cu fata, eu cu soțul, tata cu cei doi căței. Aștept să adoarmă copilul și mă strecor în sufragerie, să pun cadourile sub brad, după care mă duc fericită la culcare.

A doua zi de dimineață ne-am trezit devreme noi ăștia mai bătrâni și așteptăm să-și facă apariția la Brad prințesa moștenitoare. Apare. Începem sa deschidem cadourile. Așteptarea. Onorurile le face prințesa. Când deschide cadoul ei, eșec total! Încurcasem borcanele. Pardon, cadourile. Cadoul ei era cadoul nepotului. Același pachet, aceeași mărime, culoare, doar conținutul era diferit. În loc de plastilina pentru mulaje de dinți (da, asta voia copilul!) înăuntru era un Lego Star Wars. Am încremenit. Cu toții! Nu știam ce să fac! Valiza bleu ciel cu cadouri, în capul străzii, la 1 km de derdeluș. Am fugit, dar nu la mașină, ci în cameră, să plâng. Dar râdeam de cât de idioată fusesem. Soțului îi tremura buza de jos. „Ce-ai făcut? Ai zis că știi cadourile? Cum ai putut să faci una ca asta?” Întrebări retorice.

Fata era dezamăgită. Că Moș Crăciun greșise și anul trecut. Nu îi adusese nimic din ce a scris ea în scrisoare. Ea voia o păpușă bebeluș cu suzetă, care face pipi. Noi, ca niște părinți responsabili, i-am luat un ceas cu senzori și o mini tabletă.

Acum și anul asta la fel? Am venit cu tot felul de explicații. Că moșul are multe pe cap, că o fi încurcat cadourile… Până la urmă, soțul i-a distras atenția și eu am putut să merg la mașină să aduc cadoul bun. Când am intrat în casă, l-am aruncat discret pe papucii de la ușă. Mai târziu, când a ieșit la săniuș, l-a găsit. L-a observat fără prea mare entuziasm și a plecat afară. Eu îi zic – vezi că e un cadou aici, poate e al tău. Dar ea: „Pentru că Moșul m-a jignit a doua oară, nici eu nu vreau să bag în seamă cadoul. Lasă-l acolo. Când o să am chef, o să-l desfac. Și cred că nici măcar nu există Moș Crăciun! Voi faceți cadouri!”

Abia acum m-am pus pe plâns. Și văzându-mă așa, m-a mângâiat și mi-a spus să nu fiu supărată. Că dacă eu vreau să cred că Moșul există, nu e nici o problemă. E bine. Trebuie să crezi în ceva!

Copilul s-a bucurat, în cele din urmă. La insistențele mele a deschis cadoul și i-a plăcut. Dar a zis că pare cam zăpăcit Moșul ăsta. E clar că știe ceva. Dar vrea să creadă în continuare. Oare nu asta vrem cu toții?

De aceeași autoare: