Stăm în trafic și plouă în Amsterdam

Author
Recent Posts

Lorena Ciubotaru, fostă actriță la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, stabilită de ani buni la Amsterdam. Lorena scrie, cu talent și umor, despre oameni și fapte în Olanda și România. Și face haz. Inclusiv de necaz.

Latest posts by Lorena Ciubotaru (see all)

Lorena la chiropractician: „Mai prinzi tu pe mumă-ta la tine!” - March 23, 2019
Rață olandeză pe varză murată din valiza cu tricolor - April 25, 2018
Poveste cu un cort și un cuc, într-o pădurice din Olanda - July 17, 2017

În mașină avem discuții existențiale. Dacă mori, te doare? Cât timp mori? Când te trezești, ești viu? Ce este cancerul? De ce oamenii îmbătrânesc? Nimeni nu trebuie să moară! Stăm în trafic și afară plouă.

foto: Pexels

De ce oare când plouă te năpădesc toate gândurile alea negre? Și ai senzația că toate îți merg pe dos? Oare de ce în orice direcție ai merge cu bicicleta, vântul îți bate întotdeauna cu putere din față? Și oricat de bine îmbrăcat pentru ploaie ai fi, ea, draga de ploaie, te udă până la chiloți? Și te biciuieste cu o la fel de mare putere, până când fața începe să te usture, se umflă, și arăți ca o veritabilă babă bețivă atunci când ajungi la destinație? Unde se presupune că ar trebui sa fii impunătoare, puternică, să arăți fără griji și bine dispusă – ha?

Și cum se face că stai în mașină în trafic și copilul e lângă tine și începe discuția despre viață și moarte? Apoi te apucă și pe tine gândurile astea de moarte, că altă treabă n-ai, când plouă. Se spune că vremea ploioasă e bună să stai în casă și să faci sex; sau să îți numeri banii. Mie nu-mi iese. Eu sunt ori pe bicicletă ori în mașină și mă rog să ajung mai repede la destinație, că mă ustură fața sau creierul.
Dimineața las copilul la școală și fug la ședința foto, unde urmează sa machiez o doamnă (sunt make-up artist). Fug cu bicicleta, de obicei. În față am un coș mare, unde poate încăpea și o valiză, eventual. Bicicleta are vreo 20 de kg, eu 53 kg. Dacă socotesc că trag după mine și un coș plin în față plus copilul în spate, cred că se adună de vreo încă odată kilogramele mele. Dacă pun la socoteală și vântul de 40-60 km la oră – vă las pe voi să socotiți, pentru că pe mine mă depășește deja matematica. Și efortul fizic. Dacă mă grăbesc să ajung undeva cu bicicleta, este imposibil să arăt și bine. Imposibil!

După ce termin cu ședința foto, fug să iau copilul de la școală. Normal că exact atunci începe să plouă. Și să bată vântul. Minunat. Grăbesc pedalatul. Ajung aproape de centru și mă încetinesc turiștii. Care se plimbă, că de-aia sunt turiști. Și nu știu cum fac, dar se plimbă doar pe pistele de bicicliști. Și când mă grăbesc eu.

Și avem vânt, ploaie, turiști și timpul, care trece îngrozitor de repede. Mai am de trecut un pod și ajung la școală. Normal că podul e ridicat, ca să treacă bărcile și bicicliștii așteaptă. Și timpul trece! Ajung în ultimul moment la școală să recuperez copilul. Care coboară alene pe scări și mă întreabă nedumerit: „Ce-i cu tine așa de ciufulită, murdară, transpirată și cu fața umflată? Eu rămân fără răspuns. Mă simt prost, știu că întrebarea ei e sinceră și fără răutate. Și că pur și simplu așa arăt.

Plouă mocănește. Trebuie să ajungem la ora de gimnastică. Mai nou, am descoperit că pot să fac și asta. Să predau cursuri de gimnastică pentru copii. Cât am urât gimnastica! Cred că gimnastica e crucea mea.

Când mergem spre sala de sport, cântăm amândouă, tare. Eventual operă. „O mio babbino caro”. Că asta ne place. Și râdem. La întoarcere, avem discuții existențiale. Astăzi – despre moarte. Normal, plouă afară. Și copilul te întreabă tot felul. Cum că dacă mori, te doare? Cât timp mori? Când te trezești, ești viu? Ce este cancerul? Când tu o să fii de 60 de ani, ea cât o să aibă? De ce oamenii îmbătrânesc? Nimeni nu trebuie să moară! Mda, așa ar fi frumos! Și noi stăm în trafic. Și afară plouă.

De aceeași autoare: