Pe El Camino e ca în viață, fiecare găsește ce caută

Poate că te-ai întrebat adesea, cu admirație și curiozitate, de ce unii oameni își forțează limitele, încercând să atingă imposibilul. De ce escaladează pereți abrupți și vârfuri de mii de metri altitudine sau aleargă mii de kilometri la maraton? Sau își testează voința și puterile pe drumuri lungi de pelerinaj? Ce motivație puternică și ce bucurie interioară îi îndeamnă să meargă tot mai sus și tot mai departe? Luminița a aflat răspunsul, parcurgând 300 km în 10 zile, pe El Camino de Santiago. Vă invit să îl aflați și voi.

El Camino Frances este cea mai populară rută din drumul de pelerinaj Camino de Santiago, ce leagă Saint-Jean-Pied-de-Port din Pirineii francezi de Santiago de Compostella în Galicia, Spania, trecând prin Pamplona, Burgos și Leon. Populară pentru spanioli, italieni și cei peste 300 mii de pelerini care îl străbat anual, din peste 100 de țări. Mai puțin din România, unde El Camino de Santiago a devenit mai cunoscut abia în ultimii ani.

Luminița Băltărețu a aflat de multă vreme de el, de 6 ani visa să-l încerce, dar abia anul acesta a luat decizia și biletele de avion. Aceasta fiind și singura rezervare pe care a făcut-o. Restul, la fața locului și voia norocului. Totul pe drum a fost o provocare, iar prima și cea mai importantă a fost renunțarea la control. „Am vrut să las controlul, să mă abandonez momentului și încrederii că găsesc rezolvări atunci când am nevoie de ele. Și chiar am găsit. Norocul ne-a însoțit pretutindeni. De fapt, despre asta a fost călătoria.” Despre încredere în sine și în faptul că Universul are grijă de noi, atunci când avem nevoie de ajutor.

Pregătirea și plecarea

„Am vrut să plec la drum singură, dar cu o lună înainte de data fixată, Alina a spus că vrea să meargă și ea. Apoi și Claudia, iar cu Alexandra ne-am întâlnit la aeroport. Din Madrid am luat un Bla Bla Car până în Leon, unde urma să ne cazăm într-un albergues (adăpost pentru pelerini) înainte de a porni pe El Camino. Din păcate, adăposturile se închid pe la 10-11 noaptea, iar noi am ajuns la 4 dimineața. Atunci a fost prima dată când am avut noroc – șoferul care ne luase cu mașina ne-a căutat și hotel în Leon și ne-a dus până la el. A doua oară am avut un noroc extraordinar și neașteptat în Ribadiso, unde trebuia să-ți faci rezervări cu 1-2 zile înainte, iar noi nu făcusem. Când am ajuns la un albergues nu mai era nimic liber, dar cineva (numită Carmen, căreia îi sunt recunoscătoare și îi mulțumesc din tot sufletul) tocmai sunase să anuleze rezervarea de 2 paturi – exact ce ne trebuia, mie și Alexandrei.

Am plecat la drum toate patru, dar după două zile Alina și Claudia au rămas urmă. Ca în viață – pe drum ne-am ales în funcție de compatibilități, nu neapărat de persoana cu care am plecat. Acum mă gândesc ce bine s-au potrivit lucrurile. Cu Alexandra m-am înțeles foarte bine, deși nu o cunoscusem înainte și de multe ori m-am bucurat că nu sunt singură. Senzația de siguranță absolută m-a urmărit pretutindeni pe drum, indiferent că era noapte sau zi, că mergeam prin sate, munți sau păduri.

Cel mai greu

De două ori mi-a fost foarte greu. Prima dată la Villafranca del Bierzo, unde am ajuns pe la 7 seara, după o zi de mers prin căldură, de la 5 dimineața – 40 km, cu mici pauze. La un moment dat, când credeam că mai avem 500 de metri, am văzut borna de 3,3 km și mi-a căzut moralul. Mai ales că mergeam foarte greu, aveam o bătătură la degetul mic, la un moment dat m-a lovit o durere, probabil că a spart bătătura din nou și am început să fac scenarii, dacă se infectează, că n-am antibiotic. Mă și vedeam cu piciorul umflat, mergeam foarte greu, viile nu se mai terminau… Cu o seară înainte am stat într-un albergue foarte modern, de 5 stele, cu piscina (în El Acebo). Speram să găsim unul și aici, văzusem că era unul în centru, doar că la fața locului am descoperit că era mult mai scump. Cu ultimele puteri am ajuns la un adăpost la Casa Parohială. Eram terminată, lăsasem rucsacul, am vrut să mă ridic, dar administratorul mi-a făcut semn să stau jos. Apoi mi-a cerut rucsacul, am crezut că vrea să-l cerceteze, dar el mi l-a cărat până la cameră…

Și mi-a mai fost greu prin a șaptea zi. Am ajuns la 11:30 dimineața în Triacastela, următoarea localitate era la 13 km, la 4-5 ore de mers. Doar că obosisem. Drumul era superb, Alexandra era încântată, dar eu nu mai puteam să merg. Am început să mă îndoiesc că e nevoie să fac efortul acesta și de ce trebuie să ajung mai devreme, când aveam destul timp până pe 23. În mintea mea au apărut îndoielile – că poate trebuia să stau și de ce mergem așa de repede. Alexandra încerca să-mi distragă atenția, dar mie nu-mi mai ardea de nimic, mă dureau toate și mergeam foarte greu. Și atunci am început să caut o soluție. Am ieșit în șosea și am așteptat o mașină. Și imediat a apărut și mașina – m-a luat un cuplu, care mi-a spus că de obicei nu nu merg pe acolo și că pe acest drum trec foarte rar mașini. M-am gândit că am nevoie de mașină și atunci a venit mașina! M-au dus până la următorul albergue, au așteptat să vadă dacă sunt locuri. Localitatea se numește Calvor (i-am spus în glumă Calvar), unde a ajuns la scurt timp și Alexandra, care își continuase drumul, pe jos. Era foarte aproape, la doar 3 km, probabil că aș fi putut să merg și eu, dar am crezut că nu mai pot – starea mentală este foarte importantă.

Un drum pentru și despre fiecare

Pe drum, fiecare găsește ceea ce caută. Pentru mine și Alexandra, drumul a fost mai mult despre noi. Am dat mai puțină atenție oamenilor din jur și mai multă mie. Îți ești atât de suficient, de plin de ceea ce ți se întâmplă, încât nu mai ai nevoie să privești în afară. E meditație în mișcare.

Eu m-am apropiat foarte mult de corpul meu, am învățat să-l cunosc, iubesc și ascult. Am învățat să-mi cos bătăturile, să-mi ung picioarele. Înainte nu eram prea încântată de corpul meu, dar de-atunci mi-e drag de el și mi-e drag de picioarele mele, cărora le mulțumesc că m-au dus până la capăt.

Luând la tine strictul necesar, realizezi că n-ai nevoie de prea multe obiecte în viață.

Am slăbit 3 kg, am alt tonus, o formă mai bună a corpului.

Mi-a crescut sensibilitatea și mi s-au ascuțit simțurile – auzul, văzul, mirosul, gustul. A fost o experiență transformatoare, care m-a ajutat să ajung la esența proprie. Mi-am accesat puterea personală – mi-am antrenat disciplina, atenția, concentrarea, am căpătat încredere în mine și certitudinea că pot. Sunt mândră de mine!

Mi-au plăcut drumul, mâncarea, peisajul, pădurile de eucalipt și ploaia… Am intrat în Santiago pe o ploaie torențială – e frumos să mergi prin ploaie. Mi-au plăcut localitățile de munte, cu multă piatră, vacile, păsările și mirosul de fân proaspăt cosit.”

Sfaturile Luminiței

• Evită să mergi pe El Camino de Santiago vara, când e foarte cald și mai ales în luna august, când e și foarte aglomerat.
• Pornește la drum cât mai devreme dimineața (4:30 – 5) pe răcoare, când poți să mergi cel mai mult
• Începe pregătirea pentru drum cu câteva luni înainte, încercând să mergi cât poți de mult, eventual cu un rucsac în spate
• Echipamentul pe care îl ai cu tine la drum contează foarte mult: sandale de trekking, pantofi sport comozi, sac de dormit, pelerină de ploaie, pantaloni lungi și scurți etc. Probează-ți hainele, încălțările și poartă-le înainte să pornești la drum.
• Documentează-te, citește tot ce poți despre această călătorie. Luminița a avut la ea cartea lui John Brierley, Camino de Santiago, dar există multe articole, bloguri, forumuri, hărți și cărți pe această temă

Luminița Băltărețu este psiholog, practician „Ascultă-ți corpul”, are un salon de înfrumusețare – DeLights Beauty Club și unul de frumusețe interioară – Salon InLight. Are 52 de ani, două fiice de 24 și respectiv 27 de ani și doi nepoței, de care e foarte mândră: Carolina (7 luni) și Matei (4 ani). „Vreau să revoluționez conceptul de bunică!”, râde ea. Dar despre asta vom vorbi data viitoare…

 

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 250 de cuvinte, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.